Unii dintre voi dramatizați prea mult, indiferent de sex.

Ați făcut un obicei prost din a vă plânge oricând, oriunde, oricui!

Să înțelegem ceva, bine? NU SUNTEM PE SCENĂ LA TEATRU!

@un-suflet-anonim

După ce principii îți ghidezi viața?

După unele morale, sau măcar încerc sa o fac.

În timp ce înaintez în vârstă, îmi dau seama că nu trebuie să fiu perfectă ca să fiu frumoasă și nici frumoasă ca altele. Fiecare persoană e frumoasă în felul ei, poate altele sunt mai atractive sau nu, dar nu ar trebui să ne miște asta cu absolut nimic. Am încetat să mă mai compar cu altele, și am început să mă plac pe mine însămi exact așa cum sunt. Am ajuns greuț la asta, dar mă bucur că am reușit. Trăim într-o perioadă în care, toate sunt perfecte și toate sunt deștepte. O perioadă în care fetele se uită cu atenție la femei de succes pline de plastic, și își doresc să arate ca și respectivele, nedându-și seama cât de frumoase sunt fiind ele pur și simplu. E frumos când vor să fie o versiune mai bună a lor din toate punctele de vedere, dar nu înțeleg când vor să fie exact ca și altele sau când iau drept model în viață persoane care arată foarte bine și atât. Noi suntem mai mult decât un fizic atractiv, numere sau litere. Suntem oameni care trebuie să-și trăiască viața mulțumiți pe cât posibil cu ei înșiși. Cu principii morale și valori bune.

Am trăit niște impasuri, anumite neliniștiri ce nu mi-au dat pace. Trecând peste nepăsarea celor din jur, analizandule ignoranța am ajuns sa fac anumite selecții. Astfel am ajuns sa vad adevăratele puteri ale unor oameni, valori morale, credința, speranța, iubire, curaj. Asa, am ajuns sa vad adevărată fericire, nu petreceri pline de alcool și destrăbălare, nu aventuri și sex fără obligați, nu senzații de moment și vrăjeli ieftine. Doar oameni carola le pasa de tine, carola nu le pasa de cum ești îmbrăcat, ce conduci sau câți bani ai în buzunar, care nu te judeca și te susțin în alegerile tale, care s-ar inhama cu tine la greutatea pe care o vrei muta, oameni care nu te înlocuiesc, care stau lângă tine sa repara, care te accepta și se străduie sa te înțeleagă. În viata am avut parte de mulți oameni toxici care țineau sa ma facă sa cred ca la mine este problema, pe când, ei erau inconștienți, necompetenti și neasumati. Exista multe persoane din jurul tău care vor să-ți ia locul, care sunt geloși pe tine și vor ceea ce tu ai, nu trebe sa le dorești raul, din contra oferale, despartete de tot fără griji, doar astfel vei primi înapoi și mai mult ceea ce meriți defapt. Cine pleacă de lângă tine pleacă ca nu a mai văzut interesul de a-ți rămâne aproape, asta în cazul pasaricilor călătoare, care se dau în vânt după senzații, aventuri și distracții. Stau și ma gândesc ca dacă vine vremea când bărbații își aleg femeile după cum au fost ele, nu vei mai vedea relații, vei vedea doar bărbați independenți și dame de companie. Sa fim serioși, ce bărbat cu principii și valori morale își dorește o tarfa sau o fata care și-a dăruit corpul într-o parte și-n alta. Văzând ce ușor se lasă fetele am ajuns sa fiu dezamăgit, cine ar vrea o relație cu una ce a picat din prima seara, a da, uit, e și categoria aia mare de băieți din cauza cărora fetele și-au luat figuri, băieți ce n-au avut parte de femeile dorite încep sa dea într-o parte sin alta iar fetele văzând spectrul larg de băieți disponibili aleg să-i verifice pe toți, nu mai contează moralitatea, contează sexul, după asta se dau toți în vânt. Am văzut ca oameni te pot dezamăgi, dar te pot și impresiona, important e sa nu ajungă sa te scarbeasca prin ce fac căci dacă sa ajuns la asta trebuie să-ți dai seama ca ești într-un loc greșit. Poate îs baliverne adunate toate cele spuse, dar sa privim cu atenție aceasta lume, câți nu fac o dezamăgire din ce înseamnă viata? Uni o leagă de distracții, alți de ceea ce pot crea, construi, evolua. Nu toți suntem la fel, nu toți suntem creați unii pentru ceilalți. Găsește persoanele cu care radiezi, cu care ești compatibil și îți creează un mediu în care sa evoluezi, nu un mediu de drama și stres. Persoanele. Ce te înconjoară te pot strica, și cu greu vei găsi persoanele care te vor putea ridica.

😪😪

Azi voi vorbi despre cei de care m-am instrăinat doar pentru că au ales să rămână prieteni cu oameni care mă dușmănesc și care s-au purtat cu mine altfel decât am meritat. Bineînțeles că nici un om nu este dator să îmi rămană alături. Nu am forțat alegerile nimănui, mi-am dorit ca oamenii să îmi rămană alături doar din convingeri proprii. Nu am încercat să imi ''cumpăr''  prietenii cu false valori, mi-am asumat tot ceea ce însemn, cu bune și cu rele. Am vorbit deschis despre nedreptățile care mi s-au făcut, fără a umbla cu intrigi ticăloase, fără a încerca să stric imaginea celor care mi-au făcut rău. Fără exagerări inutile și fără victimizări. Fără intenția de a distruge relațiile dintre prietenii mei și cei care nu îmi mai sunt prieteni. Am expus doar faptele, pe care le-am putut dovedi întotdeauna. Prietenii trebuie să fie sinceri, nu? După ce am arătat cum s-au purtat unii cu mine, au fost prieteni care au ales să fie neutri (spun ei), de fapt, au ales să rămână de ambele părți: și cu mine și cu cei care mi-au făcut rău. Eu refuz să accept asta. Ori alături de mine, ori alături de celălalt. Știu, nu am dreptul să condiționez, dar am dreptul să aleg. De ce prietenii mei ar alege să rămână alături de oamenii care mi-au făcut rau? Păi, pentru că sunt indiferenți la suferința mea, fiindcă nu îmi respectă drepturile și nu mă prețuiesc. Nu cred în oamenii care fac compromisiuni de dragul aparențelor. Nu cred în prietenia și nici în iubirea celor nepăsători la nedreptățile care mi se fac. Nu cred în prietenii care nu au la bază încredere. Iar eu fără încredere nu pot relaționa. Cred cu adevărat că oamenii care se adună se aseamănă. Acesta este motivul pentru care mă înstrăinez de cei care se adună cu oameni care mă dușmănesc, care m-au nedreptățit, care au caractere urâte. Am pretenția de la prietenii mei să mă cunoască. Să știe ce fel de om sunt, ce calități și ce defecte am. Detest ipocrizia și prefăcătoria. Oamenii pot alege de care parte doresc să fie, în funcție de valorile și principiile lor. Am ajuns să fiu detestată de cei cu care am încheiat relații de prietenie, iar ei, incapabili să se privească obiectiv, se victimizează și aruncă vina asupra mea. Singura mea vină este că am ales să mă protejez de dezamăgiri și că nu mă irosesc și nu mă iluzionez cu prietenii închipuite. Dacă eu am renunțat la anumiți oameni, nu a fost pentru că sunt rea, rece și renunț ușor la prieteni, nici pentru că nu știu să tolerez, să iert și să dau încă o șansă celor care mi-au greșit..nici pentru că mă cred perfectă (fiindcă nu sunt), ci pentru că nu pot relaționa cu oameni cu care nu am în comun aceleași principii morale și aceleași valori. Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări. La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.  M-am îndepărtat de oamenii cu care am sau nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea. M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele. M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.  M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.  M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul. M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.  M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care-i preocupau mai mult amănunte din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam de oferit. M-am îndepărtat de oamenii nesinceri, de prefăcuţi, de ipocriţi, de bârfitori, de aceia care m-au judecat pentru felul în care mi-am administrat viaţa.  M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat într-un duşman atunci când i-am contrazis şi când nu le-am spus ceea ce le plăcea să audă. M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să mă limiteze și să mă tragă în jos, oameni de la care nu am învățat decât partea urâtă a vieții. M-am îndepărtat de oamenii care doar îmi iroseau timpul pentru a-și umple singurătatea. M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”. Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite. Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat. Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor. M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.  Acesta este răspunsul pentru toți cei care se întreabă de ce m-am înstrăinat de ei. Îmi pare rău, nu pot să cred în voi! Nu pot să cred în prietenia voastră închipuită, nici în sinceritatea voastră și nici în intențiile voastre bune, cât timp vă asociați cu oameni care mă dușmănesc, care mi-au făcut și încă doresc să îmi facă rău. 

Bias & Revenge

,,Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată." - Albert Einstein

Fii tu! Prejudecățile venite din partea celorlalți nu ar trebui să te afecteze în vreun fel. Numai oamenii lipsiți de judecată te condamnă după aparențe. Vei pune la suflet părerea unui prost? Nu da 2 bani pe acea persoană. Păstrează-ți mândria. Ești un om minunat. Găsește puterea de a spune cu voce tare ceea ce te apasă, ce lucruri au o semnificație pentru tine, care e cea mai mare temere a ta. Unii oameni te vor aprecia cu adevărat pentru faptul că ai puterea de a mărturisi aceste lucruri și vor vedea în tine un model, un om sufletist, implicat, devotat. Dă dovadă de empatie, comunicare eficientă, preocupare. Nu te îmbăta cu apă rece. Fii un model pentru cei care te apreciază și un monstru pentru cei care te consideră vulnerabil. Condu-i spre pierzanie. Fără pic de milă. Dă dovadă de narcisism, egoism și nepăsare. Se aplică legea talionului. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Există echitate, principii morale. Nu le călca în picioare. Decizia stă în mâinile tale.

,,Răutatea începe acolo unde se sfârșește omenia." - Victor Hugo

“What happened here was the gradual habituation of the people, little by little, to being governed by surprise; to receiving decisions deliberated in secret; to believing that the situation was so complicated that the government had to act on information which the people could not understand, or so dangerous that, even if the people could not understand it, it could not be released because of national security...each step disguised (perhaps not even intentionally) as a temporary emergency measure or associated with true patriotic allegiance.

You can see how easy it was, then, not to think about fundamental things. One had no time.

I do not speak of your ‘little men,’ your baker and so on; I speak of my colleagues and myself, learned men...Nazism gave us some dreadful, fundamental things to think about—we were decent people—and kept us so busy with continuous changes and ‘crises’... and so fascinated, yes, fascinated, by the machinations of the ‘national enemies,’ without and within, that we had no time to think about these dreadful things that were growing, little by little, all around us. Unconsciously, I suppose, we were grateful. Who wants to think?

Each step was so small, so inconsequential, so well explained or, on occasion, ‘regretted,’ that, unless one were detached from the whole process from the beginning, unless one understood what the whole thing was in principle...

...one no more saw it developing from day to day than a farmer in his field sees the corn growing.

[And] one day it is over his head.

How is this to be avoided, among ordinary men, even highly educated ordinary men?...

Many, many times since it all happened I have pondered that pair of great maxims, Principiis obsta and Finem respice—‘Resist the beginnings’ and ‘Consider the end.’

But one must foresee the end in order to resist, or even see, the beginnings. One must foresee the end clearly and certainly and how is this to be done, by ordinary men or even by extraordinary men? And everyone counts on that might.

You see, one doesn’t see exactly where or how to move. Believe me, this is true. Each act, each occasion, is worse than the last, but only a little worse. You wait for the next and the next. You wait for one great shocking occasion, thinking that others, when such a shock comes, will join with you in resisting somehow. You don’t want to act, or even talk, alone; you don’t want to ‘go out of your way to make trouble.’ Why not? Well, you are not in the habit of doing it.

And it is not just fear, fear of standing alone, that restrains you; it is also genuine uncertainty. Uncertainty is a very important factor, and, instead of decreasing as time goes on, it grows. Outside, in the streets, in the general community, ‘everyone’ is happy.

And you are an alarmist. You are saying that this must lead to this, & you can’t prove it. These are the beginnings, yes; but how do you know for sure when you don’t know the end.....

.... It is clearer all the time that, if you are going to do anything, you must make an occasion to do it. So you wait, and you wait. But the one great shocking occasion, when tens or hundreds or thousands will join with you, never comes.

If the last & worst act of the regime had come immediately after the first & smallest, millions would have been sufficiently shocked—if, let us say, the gassing of the Jews in ’43 had come immediately after the ‘German Firm’ stickers on the windows of non-Jewish shops in ’33. Of course this isn’t the way it happens. In between come all the 100s of little steps, some of them imperceptible, each of them preparing you not to be shocked by the next. Step C is not so much worse than Step B...if you did not make a stand at Step B, why should you at Step C? And so on to Step D.

And one day, too late, your principles, if you were ever sensible of them, all rush in upon you. The burden of self-deception has grown too heavy... some minor incident, in my case my little boy, hardly more than a baby, saying ‘Jewish swine,’ collapses it all at once, & you see that everything has changed completely under your nose. The world you live in—your nation, your people—is not the world you were born in at all.

The forms are all there, all untouched, all reassuring, the houses, the shops, the jobs, the mealtimes, the visits, the concerts, the cinema, the holidays. But the spirit, which you never noticed because you made the lifelong mistake of identifying it with the forms, is changed. Now you live in a world of hate and fear, and the people who hate and fear do not even know it themselves; when everyone is transformed, no one is transformed. Now you live in a system which rules without responsibility even to God.

You have gone almost all the way yourself. Life is a continuing process, a flow, not a succession of acts and events at all. It has flowed to a new level, carrying you with it, without any effort on your part. On this new level you live, you have been living more comfortably every day, with new morals, new principles. You have accepted things you would not have accepted five years ago, a year ago, things that your father, even in Germany, could not have imagined.

Suddenly it all comes down, all at once. You see what you are, what you have done, or, more accurately, what you haven’t done (for that was all that was required of most of us: that we do nothing).

You remember those early meetings of your department in the university when, if one had stood, others would have stood, but no one stood.

You remember everything now, and your heart breaks. Too late. You are compromised beyond repair... you learn to live the rest of your life with your shame. This is the nearest there is, under the circumstances, to heroism: shame.”

-Milton Mayer, ‘They Thought They Were Free: The Germans, 1933-1945’

Dacă a știi ce vrei de la viață, de la persoanele din jurul tău, de la persoana iubită, te face o persoană dificilă și imposibil de înțeles, atunci nu are rost să-ți pierzi timpul prețios stând lângă astfel de persoane, sau ținându-le aproape de tine în continuare.

A te submina nu este în nici un caz cheia unei relații de succes!

@un-suflet-anonim

Under The Red Hood: Cicero’s Fallacies.

In Today’s post I will be looking at Cicero’s Topica and Argumentative Fallacies - the more specifically by examining the ones used in Jason Todd’s Under the Red Hood monologue.

Cicero took Aristotle's list of twenty-eight topoi (lines of arguments), and his nine fallacies, to a reduced list of sixteen categories. We will be examining some of these categories below.

First, the rhetorical artifact:

(We took a brief look at this in an earlier post. This time, I will list the entire monologue Jason provided, and we will be only looking at Jason’s parts, specifically.)

The monologue (as provided by wikiquotes): https://en.wikiquote.org/wiki/Batman:_Under_the_Red_Hood

Jason Todd: Is that what you think this is about? You letting me die? I don't know what clouds your judgement worse, your guilt or your antiquated sense of morality. Bruce, I forgive you for not saving me. But why... why on God's earth... [smashes closet door open to reveal the Joker, bloodied and tied to a chair] ...is he still alive?!

Jason Todd: [to Batman] Ignoring what he's done in the past. Blindly, stupidly disregarding the entire graveyards he's filled, the thousands who have suffered, the friends he's crippled. You know, I thought... I thought I'd be the last person you'd ever let him hurt. If it had been you that he beat to a bloody pulp, if he had taken you from this world, I would've done nothing but search the planet for this pathetic pile of evil, death-worshiping garbage and then send him off to hell!

Jason Todd: What? What, your moral code just won't allow for that? It's too hard to cross that line?

Jason Todd: Why? I'm not talking about killing Penguin or Scarecrow or Dent. I'm talking about him. Just him. And doing it because... Because he took me away from you.

Jason: Well, you won't have any choice. [Throws Batman a second gun]

Jason: This is what it's all been about. This! You, me, him! Now is the time you decide! If you won't kill this psychotic piece of filth, I will! If you want to stop me, you're going to have to kill me!

Jason: I'm going to blow his deranged brains out! And if you want to stop it, you are going to have to shoot me, right in my face!

[Batman drops the gun]

Jason: It's him, or me! You have to decide! Decide, NOW! DO IT! HIM, OR ME! DECIDE! [points a gun at Batman]

-------End of Speech------------------

One of the fallacies Jason uses in his argument with Batman is the fallacy of Ad baculum.

Craig R. Smith in his book: Rhetoric and The Human Consciousness states that, “Ad baculum is the fallacy often used by children and parents.”  (Smith, p.117)

It, “Substitutes a threat for a legitimate argument.” (p.117)

Jason uses this fallacy at the very end of his argument when he threatens Batman by saying, “If you want to stop me, you’re going to have to kill me.”  In this kind of argument, either Batman does what Jason asks him to - or he’ll do something bad.

Another fallacy Jason uses is Petitio principii - or “circular reasoning.”  He states that the Joker deserves to die because he killed him, he killed Jason. He then provides examples of criminals not as bad as the joker is, and brings the argument back to himself: “because he took me from you”

A third fallacy Jason employs is Plurium interrogationum, “the trick of demanding a simple answer to a complex question.” (Smith, p. 118)

He applies this fallacy when he demands a simple yes or no answer to the concept of killing or taking out the Joker. For Batman, taking another’s life is not a simple ‘yes’ or ‘no’ answer. It is much more complex than that. But this is a fact Jason disregards in his argument, going back to his circular reasoning and Ad baculum fallacies by stating that it’s either, “Him, or me!”

His “him or me” argument is another fallacy: False dichotomy which “refers to portraying two alternatives as the only options.” (Smith, p. 118.)

For Jason, these are the only two options. Either the Joker dies, or he dies. But to Batman, there has to be other options available.

All of the above are just some of Cicero’s fallacies that Jason Todd implements into his famous Under the Red Hood speech.

Alcohol in my toxic head.

Mi-i capul încărcat

De alcool cu gust de manea

căci gustul lor teribil pentru muzica

e asfixiat de glume proaste

din care se reflecta un caracter neactualizat

fără principii etice și morale

fără ascuțișul culturii.

Și poate lumea mea e trista,

dar e mai buna decât o iluzie

și un cadru ilegal de gânduri

La fel de superficiale precum culoarea

unor ochi de barbat...doar în poze.

Nu se asculta, nu se vede

nu se știe niciun însemn ascuns

printre rândurile codate

cu găuri negre ale caietului de tactică.  Și se oprește

clepsidra în momentul în care adorm,

fără sa visez o noapte întreagă.

conţinutul moral al individului

Conform capacităţii lor de intuiţie, oamenii sunt diferiţi. La unii ideile abundă, pe când alţii le dobândesc cu multă trudă. Situaţiile în care oamenii trăiesc şi care oferă scena pe care ei îşi desfăşoară activitatea, nu sunt mai puţin deosebite. De aceea, modul în care acţionează un om va depinde de felul în care se comportă puterea sa de intuiţie faţă de o anumită situaţie. Suma ideilor active în noi, conţinutul real al intuiţiilor noastre constituie o realitate care, cu toată universalitatea lumii ideilor, este individuală în fiecare om. În măsura în care acest conţinut intuitiv dă naştere unei acţiuni, el formează conţinutul moral al individului. Manifestarea acestui conţinut este cel mai înalt mobil moral şi, în acelaşi timp, cel mai înalt motiv al celor care recunosc că, în cele din urmă, toate celelalte principii morale se unesc în acest conţinut. Acest punct de vedere poate fi numit individualism etic. Ceea ce are importanţă, în cazul concret al unei acţiuni determinate în mod intuitiv, este aflarea intuiţiei corespunzătoare, cu totul individuale. Despre noţiuni de ordin general (norme, legi) poate fi vorba, pe această treaptă a moralităţii, numai în măsura în care aceste noţiuni ale moralităţii rezultă din generalizarea impulsurilor individuale.

Oamenii din jurul tău sunt doar nişte spectatori. Ei asistă la spectacolul vieţii tale şi nu are nicio importanţă dacă le place sau nu cum îţi trăieşti viaţa. Ai tot dreptul să faci alegeri după bunul plac, cât timp trăieşti după principii morale sănătoase. Dar părerea oamenilor nu este importantă. Fiindcă nu ceilalţi trăiesc în locul tău, nu ei îşi vor asuma responsabilităţile deciziilor tale şi nu ei vor plăti pentru greşelile tale. Nu ei trăiesc în locul tău, aşa cum, la sfârşit, nu ei vor muri în locul tău. Irina Binder în Insomnii

Nimeni nu știe pe nimeni.

Nu cred în oamenii care fac compromisuri de dragul aparenţelor. Nu cred în oamenii care nu au verticalitate şi care nu sunt asertivi. Nu cred în oamenii care admit nedreptăţi şi caractere infecte. Nu cred în prietenia şi nici în iubirea celor nepăsători la nedreptăţile care mi se fac. Nu cred în prietenii care nu au la bază principii morale sănătoase, reciprocitate şi încredere. Iar fără încredere eu nu pot relaţiona.

Prietenii trebuie să fie sinceri, nu?

Famiglie

Qualche giorno fa, in una lettera indirizzata ad un giornale nazionale, un professore di Liceo meridionale che insegna ad Udine scriveva con angoscia e rassegnazione dell’abuso dei benefici della legge 104/92,  il riferimento legislativo per l'assistenza, l'integrazione sociale e i diritti delle persone handicappate, usata da molti suoi colleghi per riavvicinare il proprio luogo di lavoro scolastico a quello di residenza. il professore scriveva ad un certo punto che l’abuso di un beneficio legittimo e sacrosanto nel casi reali è “in palese concordanza con il problema annoso del familismo amorale”. Questa formula, familismo amorale, viene usato ormai da 40 anni come una delle chiavi di lettura di una mancanza di senso civico, e in questi 40 anni è stata usata come spiegazione di tutti i mali del Sud, dal malfunzionamento della macchina burocratica alla mafia, dai sistemi truffaldini al degrado urbano. Per sbrigare tempestivamente la questione vi dirò che il familismo amorale non solo non esiste in quanto tale (dato che non è definito semplicemente familismo), ma che è una costruzione ideologica usata per secondi fini politici, sociali e anche di carriera accademica per spiegare i problemi del Sud. L’autore di questa formula fu il sociologo americano Edward C. Banfield. Agli inizi degli anni’50, incuriosito dai racconti che la moglie, di origini cilentane, dava del suo paese natale, decide di intraprendere uno studio che spiegasse le cause dell’arretratezza economica del Sud italiano. Decide quindi, nel 1954, ti passare 9 mesi con moglie e figli a Chiaromonte, in Basilicata. Scelse quel comune perchè poteva così sfruttare il dialetto della moglie, molto simile (Chiaromonte è al confine tra Cilento e Basilicata). I risultati della sua ricerca furono pubblicati nel 1958 nel libro Le basi morali di una società arretrata (The moral basic of a backward society), ma non ebbero nessuna eco a livello accademico. Ben più clamore ebbe invece la seconda edizione del libro uscita nel 1976, anni di grande tensione politica sul destino del mezzogiorno, dopo la fine dell’intervento straordinario nel Sud e i primi delitti eccellenti di mafia. Cosa scoprì Banfield? Intervistando una decina di pastori e contadini di Chiaromonte (che nel libro diventerà Montenegro) Banfield sceglie una spiegazione culturalista all'arretratezza del Sud: in queste zone infatti, secondo lo studioso, la popolazione non è in grado di trovare strategie collettive per reagire alla povertà, concentrando gli interessi solo sul proprio nucleo familiare (per questo familismo) escludendo per questo motivo dai principii positivi gli estranei (per questo amorale). Banfield è convinto che l’arretratezza e la miseria non sono la causa di questi comportamenti “amorali”, ma frutto di un ethos culturale insito nelle popolazioni dell’Italia Meridionale: la povertà è causata da un determinato modo di agire e di pensare, non quindi da una questione storica, ma da una questione culturale. L’etica dei contadini di Chiaromonte era la spiegazione alla loro miseria, non le oppressioni, non la mancanza di sviluppo, non a determinati modelli sociali. Va detto che Banfield, che in patria ebbe grossi appoggi politici, condusse altre due ricerche simili sugli afroamericani e sui problemi nella vita degli slums, arrivando agli stessi risultati, e fu consigliere personale di Nixon e Reagan.

Si potrebbe, ed è stato fatto già, subito smontare tecnicamente le tesi di Banfield solo contestando i suoi metodi di ricerca: Chiaromonte con 3400 abitanti dell’epoca non poteva rappresentare tutto il Sud, le interviste, che il sociologo fu costretto a pubblicare dopo le prime contestazioni, erano capziose e formulate in maniera scorretta, facendo nascere molti sospetti sul fatto che sia stato questo un caso dove la teoria è già bell'e pronta e che bastava solo cercare le prove.

Quello che però secondo me scombina subito la teoria del familismo è quello che ogni persona, anche non del Sud, conosce vivendo qualche periodo in un paese meridionale: la rete di rapporti di vicinato e di comparaggio (compari di battesimo, cresima  e matrimonio), la struttura a cortili del piccoli paesi, con le casi confinanti, portoni comuni sono tutti esempi di tentativi di alalrgare, e solidificare, la forza del nucleo sociale primario, che è prettamente inclusivo e non esclusivo. E penso che lo stesso senso di appartenenza ad un territorio comune, soprattutto di chi è emigrato, smentisca la tesi di amoralità della cultura contadina meridionale. Poi ci sono conseguenze più sottili: perchè l’egoismo economico idealizzato da Adam Smith, e alla base della cultura anglosassone, è simbolo di progresso lì e a Chiaromonte no, tenendo buona la tesi dell’interesse egoistico familiare? 

Ma andando oltre, siamo sicuri che il familismo sia presente solo nel Sud? Non è il capitalismo familiare una delle caratteristiche imprenditoriali italiane, soprattutto del Nord? E che dire di intere dinastie americane industriali, accademiche, persino in politica ( i Kennedy, i Bush)?

Lo stesso Banfield anni dopo, ritornando a Chiaromonte e trovandolo completamente diverso, scrisse un breve trattato (Notes on Montenegro revisisted) dove pur ammettendo i cambiamenti non cambiò la sua idea di fondo. 

Non sto qui a negare l’esistenza di pratiche familistiche, essendo la famiglia il nucleo sociale centrale della civiltà del Mediterraneo, non è questo il punto. È che il familismo amorale tende a spiegare, in maniera sbrigativa e in certi sensi razzista, l’arretratezza di una zona, dando la colpa alle “vittime” della miseria. È una spiegazione antistorica, anti-scientifica (per quel che vale) e soprattutto non rende giustizia a tutte quelle persone, che con estremo senso civico, hanno lottato per migliorare le condizione di vita delle zone dove sono nate, e da cui spesso sono state costrette ad andare via. Per questo caro professore, è giustissimo arrabbiarsi per chi abusa di un diritto sacrosanto, ma questo è e rimane un problema personale di quelle persone, non di tutti i cittadini del Sud.

Despre judecată

Niciodată nu mi-a făcut plăcere să judec un om și nici nu îmi face. Mi se pare inferior să judeci o persoană după mașina pe care o are, după aspectul fizic, după situația financiară, după câte "combinații" are și după gradul de nesimțire (cât mai ridicat posibil). Sunt și voi rămâne la părerea că acești oameni au nevoie de pensie de handicap.

Ce este ironic? Persoanele respective oferă lecții de viață, îți spun ce să faci cu tine, cu viața ta și vorbesc despre principii morale, despre respect, educație și bun-simț. Ce hilar...

E vorba de atitudine. ⚠️ Ce vei face? Vrei să fii un om bun, să dai dovadă de empatie, de bună-creștere sau vrei să zaci în ignoranță, prostie, continunând să promovezi șmecheria, indolența, egoismul și răutatea?

Nu îți mai dori o țară ca în afară, în pula mea, dacă tu nu vezi la 1 metru de vârful degetelor! Vrei progres? Fă o schimbare în bine! Schimbarea începe cu tine!