#iubire neîmplinită
Text
'tu al meu dulce păcat, dacă te-as putea descrie în cel mai simplu mod, te-as numi "păcatul suprem" deoarece, după plecarea ta am trăit în flăcări, cele mai usturătoare flăcări...cele ale dorului"
29 notes
·
View notes
Text
Sufletul meu e parisian. Încerc sa scap de sentimentul de dor, de apartenență, de nostalgie, însă e o luptă în care am pierdut de prea multe ori deja.
Sufletul meu mereu a tanjit după Paris, încă de când am văzut câteva fotografii, cu un oraș înghețat în timp, pe care la acea vreme nu îl puteam asocia cu un nume. Când am pășit pentru prima oară în Paris, în urmă cu un deceniu, am fost cuprinsă de fericire și entuziasm, iar înauntrul meu se revărsa caldură, pompată de inima care-mi zbura din piept. Atunci m-am îndragostit pentru a doua oară, prima mea iubire fiind Eminescu, pe care l-am descoperit cu mulți ani înainte să cunosc Parisul.
Încă mi-e greu să înteleg cum poți tânji după un loc necunoscut, un oraș plin de străini. E un sentiment straniul. De obicei ne lipsesc oamenii, sufletele apropiate de care ne leagă trăiri. Ne amintim de locuri doar dacă le putem asocia cu amintiri, cu oameni, cu evenimente, însă ce simt eu în legatură cu Parisul, nu poate fi comparat cu nimic.
Nu obișnuiam să cred în reîncarnare, în viața de apoi, deși mereu am avut o afinitate inexplicabilă pentru vechi, artă, poezie și afirmam că sunt reminiscențele de regină dintr-o viață anterioară, însă niciodată nu am luat cu seriozitate în considerare această posibilitate. Totuși, cum altfel pot explica faptul că sufletul meu se plimbă dornic, cu pași grăbiți, zilnic pe străzile Parisului, iar mintea mea vede imagini cu locuri în care nu am fost?
Cred că am trăit cândva, demult, poate la începutul secolului trecut, la Paris, într-o casă boierească, impunătoare prin arhitectură, unde am avut o bibliotecă plină cu cărți pentru care nu îți ajungea o viață să le parcurgi, pereți plini de tablouri pictate de cei mai renumiti pictori din acea vreme, cu camere cu tavan înalt în care răsuna muzică din gramofon. În cealaltă viață, cred că am murit tânără, pe la 19 ani, fără să apuc să mă îndrăgostesc. Eram plină de viață, dornică de cunoaștere, cu o curiozitate care mă măcina. Obișnuiam să îmi petrec zilele prin muzee, în grădina mea plină de lalele și bujori, plimbându-mă pe străzi, citind sau vizionând o piesă de teatru. Au încercat câțiva tineri să mă curteze, însă niciunul nu m-a fascinat, așa că am rămas cu mine.
În această viață m-am îndrăgostit cât pentru cinci vieți, poate tocmai pentru că eram restantă din cealaltă. Și totuși cred că am fost doar îndrăgostită de conceptul de iubire, pentru că toate amorurile mele au fost fie doar traite în suflet, în taină, fie au avut sfârșituri dramatice- în oricare dintre situații, dragostea pentru mine a însemnat doar o rană sângerândă care s-a tot redeschis. Nu așa ar trebui să fie iubirea, nu? Obișnuiam să cred că atunci când iubești cu adevărat, rămâi îndrăgostit o viață; apoi am realizat că dacă esti îndrăgostit de iubire, e imposibil să nu îți dorești să guști din nou din sentimentul naiv de îndrăgosteală, când nimic nu mai are importanță decât cel pe care îl sorbi din priviri, când simți că plutești și totul e ușor.
Am avut șansa să iubesc, am trăit momente frumoase, am visat cu ochii deschiși și am crezut că pot să zbor. Nicio iubire nu a fost la fel. Una a fost platonică, alta neîmplinită, una imposibilă, alta naivă, însă n-am trăit dragostea autentică, matură, care te consumă, nebună, senzuală, care te face să vrei să trăiești, carnală, care te înalță și te face să crezi iar în iubire și apoi se transformă în dragostea calmă, sigură, în care deveniți o echipă, în care brațele lui devin acasă, în care petreceți serile în bucatărie - tu gatind, el cuprinzându-te în brațe și cu săruturi care te fac să uiți de foame, dar îți trezesc alte pofte... La asta tânjesc.
Ultima vizită la Paris m-a facut să mă reîndrăgostesc de viață și să mă îndrăgăstesc de mine. Viața o iubesc pentru că are cărți, lalele, viniluri, soare și lună, grădini, anotimpuri, case vechi și jumări. Parisul îl iubesc pentru că are arhitectură, muzee, străzi tainice, Cioran și Brâncuși, brânză și Kir Royal. Pe mine mă iubesc pentru cosmosul din interior care doar mie mi-e cunoscut, pentru naivitate, sensibilitate, ochii visători, buze senzuale, minte ageră, încăpățânare și doza de nebunie.
Paris a trezit în mine poezia și melancolia motiv pentru care după ani de abstinență azi scriu.
Paris, tu me manques!
Mă întorc, mon amour.
1 note
·
View note
Text
Dragă iubire neîmplinită,
Ai fost prezentă în viața mea încă de la început. Ai luat forme și fețe pe care nu credeam că le voi cataloga drept importante. Ai fost acei ochi verzi superbi, acel păr blond sau acel zâmbet contagios. Mi-ai fost dușman și prieten, punct de sprijin și dezamăgire. Ai fost ceea ce mi-am dorit și ceea ce am respins, am urât și am evitat toată viața. Ai fost de toate și nimic. N-ai fost niciodată concretul, în schimb. M-ai lăsat să cad în gol și să mă lovesc de nenumărate ori de un infinit zgomotos și infernal. Un infinit care m-a răpit și m-a transformat în ceea ce sunt acum. Nu știu dacă mă îndrăgostisem de tine sau de mine, varianta mai bună pe care ai creeat-o tu. Cert e că avea legătură cu tine. Dar nu, astăzi nu scriu despre un “tu”, ci despre un “voi” care nu veți citi niciodată această scrisoare și oricum, nu v-ați regăsi în ea. Aș fi vrut să fiu mai mult decât v-am fost și, cu resemnare, accept incapacitatea mea din toate momentele respective. Într-adevăr, n-am împărtășit sentimentele așa cum ar fi trebuit, dar asta nu înseamnă ca nu am iubit, ci doar că am fost prea slabă ca să afirm ceva ce m-ar fi înjosit ulterior. Mi-am trăit iubirea departe de ceea ce ar fi trebuit să fie iubire. Și, în final, poate că doar pentru asta sunt făcută. Pentru acea eternă iubire neîmplinită. Poate că doar asta merit.
43 notes
·
View notes
Text
Trăiesc intens o iubire neîmplinită, simt pe piele iluziile atingerilor fantomatice și mă las pe spate, căzând într-un hău cu torțe așezate la fiecare 5 metri, ordonate geometric.
@arhitectul
26 notes
·
View notes
Text
"Sper ca într-o zi să mă privești zâmbind, ci nu trist, amintindu-ți cât de mult te-am iubit și te-am apreciat, căci peste ani și ani, fata pe care o știi acum, va devenii o femeie puternică datorită ție, crescând sub aripa ta, mă voi elibera să îți mulțumesc că ai fost totul când nimic, era tot ce aveam, te voi îmbrățișa și-mi voi lua acel sărut de adio, dragul meu".
- "Pentru draga mea mare iubire, neîmplinită".
88 notes
·
View notes
Text
După ceva timp, când amândoi am crezut că am trecut peste 'povestea noastră de iubire ' neîmplinită, destinul a făcut să ne unim din nou drumurile, deși prea târziu. Prea târziu pentru că abia acum ai realizat că nu te-ai implicat deloc în 'relația ' noastră. Abia acum regreți că m-ai pierdut, că m-ai lăsat baltă. Acum regreți că nu mai sunt a ta și sunt a altcuiva. Uneori îmi este dor de tine, dar nu pot renunța la prezentul meu pentru trecut. Am învățat că nu trebuie să renunț la cineva care mă iubește pentru cineva care doar îmi acordă atenție.
Cândva ai avut totul. Dar nu ai știut să apreciezi.
#A
25 notes
·
View notes
Text
Jador de la Puterea Dragostei, mesaj pentru Simina?! Ce a publicat pe Instagram
0 notes
Text
Tren pierdut.
Îți aud numele peste tot, de fiecare data tresar. Un ecou se provoacă in sufletul meu, dupa fiecare repetare sentimentele se amplifica. A trecut mult timp, dar tu încă dai batalii puternice in interiorul sufletului meu baricadat, plin de umbre spectre. Ochii tai verzui imi urmăresc fiecare pas, nu îți inteleg gesturile, sunt codificate. Te vreau si nu te vreau , nu te caut , dar inca te astept. Sufletul mi-e subjugat de lipsa ta. Îmbrățișările calde, săruturile dinainte de plecare, amintirea unei priviri calde. Erai ca un scut protector pentru prințesa din castel, construiai pace in jurul meu. Deși ai plecat, renaști in fiecare zi. M-ai rănit, m-a durut, s-a ameliorat durerea, dar ceva din tine o sa rămână mereu. Ai fost primul si probabil ultima mea iubire pura. Te-ngrop in amintirile ramase iubire.. Neîmplinită.
9 notes
·
View notes
Text
Mă simt flămândă.
Cum mă simt ?
Mă simt flămândă. Goală. Neîmplinită.
Atât de flămândă încât dorința de a-mi devora prada este mai mult decât uriaşă.
Goală trupeşte, în lumina rece a dimineții. Goală sufleteşte, ca şi o cameră care repetă la nesfârşit acelaşi ecou.
Neîmplinită, la fel ca şi dorințele mele fără contur. La fel ca şi o poveşte compromisă de iubire.
Atât de flămândă ! Atât de lipsită de control !
Parcă aş fi o umbră pierdută în întuneric ! Mânată de dorința arzătoare de a mă regăsi ! Aşa eram de flămândă. Iar foamea…mă distrugea încetişor pe dinăuntru. Îmi făcea inima să bată nebuneşte, pupilele să mi se dilate, mâinile să tremure necontrolat în căutarea hranei şi creierul să fiarbă în suc propriu. Eram fără scăpare ! Nu exista nici o cale de salvare !
Corpul cerea.
Cerea îndurare, cerea o fărâmă de mâncare. Un strop de alinare…
*LIBRĂRIA S-A ÎNCHIS*
Şi mi-era atât de foame…atât de dor să citesc o carte !
3 notes
·
View notes
Text
Tot malițios și fanfaton
Zic să ne calmăm un pic și să lăsăm prostiile.
— asta spun eu vocilor din capul meu.
Zece la număr, vocile astea mă stresează și oricât aș încerca să le șin sub control, tot se găsește câte una să vorbeasă în locul meu. Acum am văzut că pe 12 ianuarie 2017, una dintre ele și-a făcut de cap pe blogul meu și a scris ceva melodramatic. Le-am luat la întrebări și abia după ce am trecut la amenințări am aflat vinovata pentru acel text semi-depresiv. Este vocea aia pe care am înghesuit-o în spatele celor raționale, după cele un pic romantice, departe de cele perserve și le-am pus la un loc cu alea cu idei bolnave, pe care rar le aud.
Argumentele ei ar fi fost că, văzând că sunt un pic nef*tut, un pic obosit și un pic plictisit, ar fi fost simpatic să cer un pic de atenție. Și cum șefu’ este prea orgolios și fanfaron să ceară personal atenție, singura soluție ar fi fost aceea de-a o cere voalat. Ca să nu-l supere pe șefu’ nu a dat nume, nu a vorbit direct și a încercat să fie cât mai subtilă posibil. E drept că nu prea i-a ieșit, dar asta i-a și fost atenția.
Sincer, admir felul în care și-a cerut atenție și cum a profitat de valul de emoție ce apare în momenutl în care cineva scrie despre o iubire neîmplinită, o dezamăgire ori o dramă. Prind mai bine, iar dacă toate acestea sunt combinate cu un pic de emoție și un dram de orgoliu, rețeta-i gata.
Acum sunt eu, vocea rațională și orgolioasă care vine să lămurească situația. Nimeni nu suferă, nu este loc de dramă iar iubire n-a fost și nu este. Nu a fost niciodată vorba de așa ceva și nici nu poate fi. Aș spune mai mult că a fost vorba de o fascinație, de ceva ce nu putea fi al meu și de aici curiozitatea. Nu neg că m-a măcinat acest lucru, dar nici nu mi-am dorit vreodată mai mult de atât. Dacă lucrurile mergeau bine așa, de ce să vreau să le stric și să le complic? A fost bine fix așa cum a fost, nu regret nimic și nici nu vreau nimic. Toate-s bune!
2 notes
·
View notes
Text
Mai mult decât după tinerețe fără bătrânețe și după viață fără de moarte, sufletul nostru tânjește după iubire fără sfârșit. Din această nevoie s-au născut Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, Ulise și Penelopa. Din aceeaşi nevoie le vom citi mereu pe acestea şi altele ivite în epoci mai apropiate de noi, esenţa fiind aceeaşi de fiecare dată. Şi mereu vom avea impresia că nu s-a scris încă despre acea iubire ideală.
Garabet Ibrăileanu, portret de Ștefan Dimitrescu
Între scriitorii români care au scris pagini memorabile despre iubire se află şi Garabet Ibrăileanu (1871 – 1936), autorul romanului ”Adela”, apărut în 1933*). Niciodată până la el un scriitor român nu a mai scris o poveste de iubire atât de subtil redată în cele mai fine mișcări sufleteşti, romanul fiind biografia inefabilului sentiment, analiza minuţioasă a admirației și atracției pe care le are doctorul Emil Codrescu față de Adela, o fată mai tânără decât el cu 20 de ani. Eroina rămâne învăluită în mister, în timp ce bărbatul îndrăgostit de ea păstrează cu luciditate tragică distanța care face din iubirea lui o poveste neîmplinită.
Dacă astăzi numele personajului Adela ni se pare firesc și potrivit acestei eroine grațioase și exuberante, nu la fel i s-a părut și lui George Călinescu, în 1933, cu puţin timp înainte de publicarea cărţii, când îi scria lui G. Ibrăileanu:
”Am avut bucuria să citesc romanul dumneavoastră «Adela». Aştept cu nerăbdare apariţia lui, căci, ierte-mi-se îndrăzneala prezumţioasă a decretării, este unicul nostru roman de analiză pură a dragostei şi o carte de mare ascuţime în analiza idealismului şi pudorii virile. Titul «Adela» însă nu merge. De ce? Pentru că numele este trăsura de unire dintre valoarea absolută şi valoarea relativă a unei cărţi. Din punct de vedere absolut numele e indiferent, dar pentru cititorul român Adela nu exprimă sau mai bine zis nu sugerează pe eroină. Toţi care au auzit de acest nume comun în Moldova au fost rău impresionaţi. Sevasta, Ecaterina, Eugenia sunt nume reale, însă nu sugerează. Fanny era însă o mângâiere, un cognomen pentru o fantomă. Un nume din acesta abstract şi mângâietor este de trebuinţă.”
Numele personajului a rămas însă Adela.
Criticii literari consideră acest roman al lui Garabet Ibrăileanu drept una dintre cele mai spiritualizate povești de iubire din literatura română.
Citate din romanul ”Adela”
”Amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul altceva).”
”O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire.”
”Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă când apare. Paralizia inteligenţei când mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: mantila ei din cuier, când intru în antret, mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se coboară din linie; numele moşiei unde locuieşte are ceva adânc emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii când zâmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvântul «Adela».”
”Nimeni nu iubeşte când nu speră, măcar inconştient, să fie iubit. De aceea, numai un nebun se înamorează de regine.”
”Tinereţea – plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între valuri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie.”
”Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, totală, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat.”
”Nu ştie ce voluptate este a dărui unei femei, a-i «da», a o face, prin actul acesta simbolic, puţin a ta.”
”Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul «domnişoară» în «doamnă». Mi se pare o mixtitudine în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate la fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească.”
”În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect.”
”Patruzeci de ani! Vârsta amintirilor… A rechema bucăţi din trecut, a le retrăi în închipuire – singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.”
”La douăzeci de ani, când iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, când nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei… Condiţia umană e teribilă!”
”Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă individuală, şi meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea, şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.”
”Niciodată n-am simţit, ca astăzi, că toată poezia vieţii, până la infinitezimal, emoţia pe care o dă o floare de câmp, răsăritul unei stele, o adiere de vânt, are ca principiu gândul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire, şi că preţul integral al vieţii îl dă numai moartea.”
”Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare.”
”Tinereţea beneficiază de toate, chiar şi de trecerea anilor.”
”Din cauza rolului lor de răspundere, de lungă răbdare în conservarea speciei, femeile sunt mai serioase şi mai pozitive. (Totul se reduce, scoborând din etaj în etaj, la instinctul creator).”
”Un bărbat înnoadă funii groase acolo unde femeia, subtilă şi strategă din natură, împleteşte fire de păianjen.”
”O femeie tânără nu poate face o plimbare pe câmp fără să culeagă flori.”
”Şi fericirea din viaţă e tot atât de urâtă ca şi cea din cărţi? Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.”
”Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sunt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului?”
”Vremea nu aduce de obicei decât tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne duce la moarte.
________
*) Cu subtitlul ”Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu”, București, Editura Adevărul.
”Adela”, scenariul și regia: Mircea Veroiu. În distribuție: George Motoi — Emil Codrescu; Marina Procopie — Adela; Valeria Seciu — Raluca Mureșan; Ștefan Sileanu — Tuliu Drăgan; Adrian Pintea — Reparatorul de piane. Imaginea: Doru Mitran. Muzica: Adrian Enescu. Data premierei: 4 februarie 1985 – filmul integral
Teatrul Național Radiofonic: ”Adela”. Dramatizarea radiofonică şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Ştefan Iordache, Violeta Andrei, Simona Bondoc, Constantin Dinulescu, Catiţa Ispas, Violeta Berbiuc, Alexandrina Halic, Marina Maican, Carmen Ionescu, Sorin Gheorghiu, Sergiu Demetriad, Boris Petroff, Valentina Livinţ, Jean Reder, Alexandru Lungu, Ana-Maria Halic, Crânguţa Manea, Mircea Dascaliuc, Nicolae Crişu, Pompiliu Rădulescu. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Andrei Sireteanu. Data difuzării în premier: 11 martie 1984 – fragment
Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
”Romanul «Adela» – o poveste de iubire spiritualizată” de Daniela Șontică Mai mult decât după tinerețe fără bătrânețe și după viață fără de moarte, sufletul nostru tânjește după iubire fără sfârșit.
0 notes
Text
"ABEL-tot ce nu ți-am spus"
și-au trecut primăveri de când retrăiesc acel "ieri"
și-am străbătut prin brațe străine, sperând ca poate vei veni mâine
dar de atunci, sunt multe toamne târzii, de când te aștept, dar nu mai vii
4 notes
·
View notes
Text
Tot ceea ce iubești tu n-o sa te iubească, pentru ca n-ai știut sa iubești ce te-a iubit odata
Nu va conta niciodată cât de mult te-a iubit ea pe tine dacă tu n-ai iubit-o pe ea deloc. Într-o zi poate vei vrea să te iubească ea din nou şi chiar dacă şi-ar dori şi ea, nu va putea. Vei rămâne aceeaşi iubire neîmplinită din trecut care a durut cândva. Dar nu te va mai putea iubi. Câtedată dacă amânăm, pierdem. Dacă nu suntem hotărâţi, suntem lăsaţi în urmă. Dacă nu iubim, regretăm sau rămânem în aceeaşi ignoranţă. Totuşi, trebuie să învăţăm că ceea ce nu iubim la timp nu ne mai iubeşte niciodată.
0 notes
Text
”Oh, este dragostea, dragostea care pune lumea în mişcare.”
Lewis Carroll
6 notes
·
View notes
Text
'și când ne am privit în ochi
am simțit cum
demonii mei făceau
dragoste
cu îngerii tăi'
Kain, în memoria zilelor de vara
161 notes
·
View notes
Text
'gândul c-am avut vreo șansă
nu mi dă șansa să te uit'
the motans
161 notes
·
View notes
Last Seen Blogs
dep-st
Being Dead Sounds Magnificent.
jwrote
j
sublimesinai
i am the queen of riot drone
lvstark
IRON MAN.......
❤ I Love you Mr.Stark ❤
sluggggish
Disengage the Simulator