#VI NEGRE | Explore Tumblr Posts and Blogs

universeven7 · 1 year

Text

Diário de bordo cósmico - 06. Lua

Sunshine saiu de meu quarto me pedindo para acompanhá-la e assim o fiz. Perambulando pela nave já notei uma diferença enorme entre as pessoas, a maioria havia colocado seus peitos para fora e todas estavam sem máscara. Me lembrei então sobre a reclamação de Kkhar sobre o traje apertar, e também me lembrei de alguns sutiãs velhos que eu tinha que me machucavam muito. Algumas poucas, estavam completamente nuas. No início, fiquei um pouco desconfortável. Mas me distrai fácil observando suas marcas de nascenças e suas jóias, em pouco tempo já conseguia diferenciar facilmente fêmeas e machos. Sunshine me explicou que aquela e a nave de Exploração 01. Pertencente a Equipe especialista em resgate e contato com outros seres. A Exploração 02 cuida dos recursos cósmicos, também há uma Equipe de Pesquisa e Desenvolvimento e outra de Discípulos Ythra. Todas as equipes sao lideradas por ela, a Ythra e sua superior, funciona da mesma maneira em todas as estações. A nave onde estamos está acoplada a Base Solar e é lá onde ela trabalha junto a sua superior e as demais.

Não demorou muito e chegamos até a porta de entrada da base. Sunshine abriu e pudemos finalmente entrar. A primeiro contato, senti aquele calor tomar conta do meu corpo novamente. Mas foi-se rápido.

Logo notei a diferença, haviam pouquíssimas pessoas com aquele traje metálico cinza-vermelho. Por outro lado, haviam pessoas zanzando com jalecos, outras com umas roupas esquisitas de pano, outras se vestiam parecidas com Sunshine. Vestes transparentes. Já outros, estavam completamente nus.

Sunshine parecia atenta a minha reação, senti um pouco de preocupação de sua parte. Por mais que eu tenha me tornado o centro das atenções, todos eram muito educados e gentis. Apenas fazendo um gesto levando a mão e mostrando o que parecia ser um " símbolo da paz" com os dedos junto ao polegar arqueado. Um cumprimento de seu povo, explicou Sunshine. A gentileza e sutileza do povo, me fez não me sentir tão incomodada com as pessoas nuas. De fato, quanto mais eu via, mais natural parecia para mim.

Após uma pequena caminhada chegamos a uma sala que parecia um grande tatame de um dojo em tons vermelhos. Segundo Sunshine, estes são os aposentos de sua superior Kyala. Mas ela não estava presente. Ela procurou se informar com algumas pessoas e descobriu que sua superior foi até a central, segundo ela, a central é uma grande base mista próximo dali, para troca de informações entre os 3 Kymtras que trabalham no espaço. Pegamos uma pequena nave e nos dirigimos para lá, no caminho me contou um pouco sobre si mesma. Seus pais eram falecidos, se casou e tinha 4 filhas, se tornou Ythra a um bom tempo. Foi considerada a Kym solar mais jovem a entrar no cargo. Lhe dei os devidos parabéns e me veio uma dúvida a qual eu acho que ela sanou, ou pelo menos tentou. Kkhar havia me dito que seu povo não se relacionava igual a nós humanos, então como ela tinha uma esposa e filhos? Então ela me disse:

" Nossos ancestrais normalmente vivam suas vidas sozinhos, mas aos poucos foram surgindo Kymtras que se amavam muito e resolveram se juntar para se cuidarem e viver o amor. Alguns, acabavam indo até laboratórios e criando um clone com a mistura de seus DNA. Criando algo parecido com um filho, um clone de ambos. Algumas "famílias" permanecem sempre juntas, algumas outras vezes os filhos também passam a amar mais algum outro ser, ocasionando talvez em uma nova união onde todos possam viver juntos. Mas só se ambas famílias se derem bem. No meu caso, meus pais faleceram cedo em um acidente, e fui adotado pela família da minha esposa. E juntos construimos a nossa família ".

Enquanto Sunshine me contava um pouco de sua história chegamos a base a qual ela tinha dito. Desembarcamos e saímos a procura de Kyala, logo entendi o que ela quis dizer sobre " vivendo conosco você vai aprender". Pude ver seres das tais 3 jóias.

Vi mais seres igual Sunshine e os outros, com jóias vermelhas e cabelos negros. Passamos por uma moça com a pele bem mais clara, cabelos brancos e marcas de nascença e jóias azuis. Segundo Sunshine, uma Pedra de Iatha ( Lunar ). Haviam outros seres de cabelos verdes com a pele mais escuras que a de Sunshine e as demais. Sua jóia e marcas de nascença também eram verdes, ela me disse que se chamam Pedras de Nyatha ( Estelares ). Eles possuem rostos muito similares, mas era fácil notar diferenças, embora parecidos. Também conseguia notar diferenças de idade pelo tamanho dos seios e cabelos, estava começando a achar aquela experiência fascinante. Mesmo que para mim eles chamem a atenção, para eles, sou eu quem chamo a atenção. Me sentia como num intercâmbio.

Não encontrávamos Kyala em canto algum daquela base, o que de certo modo me deixava um pouco preocupada. Mas logo tivemos uma surpresa, para mim, chocante. Para Sunshine, um motivo de alegria tremenda. Passamos em frente a uma sala azulada, quando olhei pela grande porta vi uma mulher um pouco mais alta que Sunshine, com seios enormes e um pênis grosso e grande, chegando próximo ao meio da coxa. Estava completamente nua. Pela suas características, um ser lunar de 1ª Geração. Tinha linhas horizontais em seu rosto, braço, mão, pernas e também em sua jóia que estava localizada em seu peito. Seus olhos eram complemente azuis, com um longo e bagunçado cabelo branco abaixo da bunda. Percorrendo meus olhos por seu corpo notei que ela estava com esperma em seus seios, barriga, rosto e pênis que de imediato me fez ficar corada como nunca. Meus olhos se arregalaram ao me dar conta da situação, esperava sair dali rápido, mas Sunshine logo gritou:

- Adda!!

- Sunzinha! - Respondeu ela para Sunshine. E em seguida olhou para mim abrindo um grande sorriso que me corou ainda mais.

- Está é Samantha, uma humana que se perdeu em uma fenda. Eu a salvei ontem. - Disse indo em sua direção. Ao ficar próxima dela apertou-a forte entre os braços e logo seus lábios de encontraram em um longo selinho.

Fiquei chocada e desesperada, olhando para todos os lados buscando um lugar para me esconder. Percebendo meu desconforto, Sunshine foi continuando dizendo:

- Está é Adda, foi ela quem cuidou de mim e da minha amada. - Seus olhos pareciam cintilar de uma forma diferente de antes, pareciam mais intensos, assim como sua jóia.

Naquele momento meu rosto continuava quente devido minha timidez, senti meu corpo novamente esquentar, da mesma maneira como antes de encontrar Sunshine. O calor me fez suar e ficar ainda mais vermelha, Adda me olhou nos olhos e me deu um sorriso que por um breve segundo paralisou meu coração. Senti um conforto, leveza e frescor muito diferente. Parecia que havia acabado de me deitar sobre as águas de uma cachoeira, todo aquele calor desaparecerá assim como minha vergonha.

- Além de tudo - Continuou Sunshine. - Adda também é Anciã Lunar e olhe para você, tirando a timidez você está bem. - Acabei ficando sem jeito novamente sem saber o que dizer, mas logo Adda falou.

- Então vai ficar conosco? Imagino que seja difícil o retorno para seu lar nesse momento. Sinto muito.

- Obrigada. Vou ficar sim..

- Já falou com Kayla? - Pergunta Adda a Sunshine.

- Ainda não, estou procurando-a.

- Ela está com minha Mestra. Mas invés de procurarem um lar para ela, você poderia levá-la para sua casa. Vocês parecem terem ja dado muito bem. - completou Adda.

- Você tem razão...- Respondeu Sunshine me olhando com um olhar terno para mim. - O que você acharia Samantha?

- Bom, eu estava preocupada para ser sincera. Fiquei com medo de não me dar bem com quem resolve-se me ajudar. Você e o pessoal que me ajudou são muito legais..confio em vocês.

Neste momento Sunshine sorriu alegremente, assim como Adda. Ela então me chamou para encontrar sua superior. Gentilmente Adda veio até mim e se despediu com um beijo na testa, o que me deixou corada novamente. Ela chegou muito perto, seu membro balançava e quase bateu em minhas coxas. Além claro do seu lábio sutilmente morno, creio eu devido ao esperma. Não quero nem pensar nisso novamente. E assim partimos em busca de Kayla.

1 note · View note

decadentdjentleman · 6 months

Text

I POVERI MUOIONO PRIMA

I comunisti e i problemi di oggi

La vita media: da 30 a 70 anni

Nel complesso, se guardiamo al progresso sanitario compiuto negli ultimi 50 anni, possiamo notare che esso supera, per il ritmo ed i risultati raggiunti, quanto era stato possibile conseguire nei cinquemila e più anni precedenti, fin dalla comparsa delle prime civiltà sulla terra.

Alcune curiose statistiche possono documentare questo progresso. La durata media della vita nell'antica Grecia, calcolata in base alle date di nascita e di morte iscritte nelle lapidi funerarie, era di circa 30 anni. Duemila anni dopo, calcolata nel XVIII secolo sulla base dei registri delle antiche parrocchie, risultava ancora di circa 35 anni. In venti secoli di lotta contro le malattie, l'uomo aveva guadagnato appena 5 anni di vita.

Con lo sviluppo dell'industria, si ha un radicale mutamento. Tra il XIX ed il XX secolo, nell'Europa occidentale e nell'America settentrionale la durata della vita media si raddoppia, raggiunge i 60 anni e tende ora a superare i 70 anni. Lo stesso fenomeno si verifica, con maggiore rapidità e con minori discriminazioni fra le classi sociali, nell'Unione Sovietica.

Le cause di questo mutamento sono assai complesse, dipendono in larga misura dalla maggiore disponibilità di mezzi di sussistenza (alimenti, abitazioni, indumenti, ecc.), dal miglioramento delle condizioni igieniche ambientali, dal diffondersi delle organizzazioni sanitarie pubbliche, dai rimedi specifici scoperti contro le malattie infettive: le vaccinazioni per la profilassi, gli antibiotici per la cura.

E' vero tuttavia che vi sono molti popoli dell'Asia, dell'Africa, dell'America latina dove la vita media non supera ancora i 40 anni, dove la fame e le malattie infettive non sono affatto diminuite. E' vero che vi sono gruppi di popolazione in ogni paese dell'Occidente che vivono ai margini di ogni tutela sanitaria, di ogni progresso economico. Ed è vero anche che i progressi compiuti da alcuni paesi dell'Occidente, dagli Stati Uniti, per esempio, sono stati realizzati sfruttando proprio queste miserie: le risorse naturali importate dall'America latina, le popolazioni negre importate dall'Africa.

E' però certamente una grande conquista umana il fatto che in molti paesi, nel breve volgere di due generazioni, la durata media della vita sia raddoppiata, pestilenze e flagelli siano stati eliminati o circoscritti. Non passa giorno senza che milioni di uomini, prima indifesi di fronte alle malattie, possano essere riportati alla vita, alla famiglia, al lavoro produttivo. Se guardiamo complessivamente alle cause molteplici di questo progresso sanitario, due fattori concomitanti balzano in primo piano: le scoperte della scienza medica, che hanno consentito di conoscere cause e rimedi di molte malattie, ed il moto di emancipazione di classi e di popoli nuovi, che ha consentito in una certa misura di socializzare queste scoperte, di evitare che divenissero patrimonio soltanto dei ceti privilegiati, di porle a disposizione di una parte sempre maggiore dell'umanità. Dall'incontro di queste due forze sono nati i moderni sistemi di protezione sociale della salute. Ed oggi la sicurezza sociale, intesa come sicurezza economica e come sicurezza della salute, si presente per la prima volta nella storia come un traguardo raggiungibile, grazie allo sviluppo delle forze produttive, all'ampiezza del moto di emancipazione, la progresso delle scienze mediche.

Testo di Giovanni Berlinguer, 1968

-A cura della Sezione centrale stampa e propaganda del PCI

#Giovanni Berlinguer #PCI #socialismo #marxismo

0 notes

koval-nation · 6 months

Text

6) Afro-Rosjanie (ros. Афророссияне, romanizacja: Afrorossiyane) - ludzie pochodzenia afrykańskiego, którzy wyemigrowali i osiedlili się w Rosji. Fundacja Metis szacuje, że w 2013 roku było około 30 000 Afro-Rosjan. Przedstawicieli ludów afrykańskich w języku rosyjskim potocznie nazywano negry. Słowo negr pochodzi z języka hiszpańskiego: negro (kolor czarny w języku hiszpańskim) poprzez inne języki europejskie (niemiecki: Neger, francuski: nègre). W języku rosyjskim słowo to nie ma negatywnej konotacji.

W Rosji nigdy nie było zauważalnej liczby osób pochodzenia afrykańskiego, nawet po zachodnioeuropejskiej kolonizacji kontynentu. Przez stulecia Rosja była zbyt odizolowana, aby wchodzić w interakcje z Afryką. Brak zaangażowania Rosji w kolonizację Afryki czy atlantycki handel niewolnikami uniemożliwił jej nawiązanie znaczących stosunków z afrykańskimi plemionami lub koloniami. Mimo to Abram Pietrowicz Gannibal, Rosjanin książęcego pochodzenia afrykańskiego, został generałem i szlachcicem w Imperium Rosyjskim. Po porwaniu z Logone (we współczesnym Kamerunie) przez siły osmańskie jako chłopiec, został sprzedany rosyjskiemu dyplomacie Fiodorowi Gołowinowi w 1704 roku i podarowany carowi Piotrowi Wielkiemu, który go uwolnił i adoptował. Jako dorosły został szlachcicem i służył Cesarstwu Rosyjskiemu zarówno w charakterze cywilnym, jak i wojskowym. Jest także pradziadkiem ze strony matki słynnego rosyjskiego poety Aleksandra Puszkina. Po rewolucji, kilka rodzin afroamerykańskich przybyło do Związku Radzieckiego pod auspicjami Kominternu. Byli wśród nich Oliver John Golden i jego żona Bertha Bialek, przywożąc ze sobą grupę 16 afroamerykańskich ekspertów w dziedzinie uprawy bawełny; znany afroamerykański poeta Langston Hughes z grupą 22 filmowców; Paul Robeson z rodziną; i wielu innych. Część z nich pozostała w Rosji, a ich potomkowie tam mieszkają do dziś. Kiedy narody afrykańskie uzyskały niepodległość od kolonializmu, Związek Radziecki zaoferował stypendia młodym ludziom z tych narodów. Od końca lat pięćdziesiątych do roku 1990 w byłym Związku Radzieckim studiowało około 400 000 Afrykanów. Pierwszym znaczącym przyjazdem Afrykanów był VI Światowy Festiwal Młodzieży i Studentów, który odbył się w Moskwie w 1957 roku. Dzieci pochodzące z Afryki rasy mieszanej nazywano dziećmi festiwalowymi ze względu na ich wygląd, czas urodzenia i brak postaci ojca. Wielu Afrykanów uczęszczało także na Rosyjski Uniwersytet Przyjaźni Narodów. Afro-rosyjskie ruchy społeczne pojawiły się w ostatnich latach jako odpowiedź na dyskryminację i marginalizację, jakiej doświadczają osoby pochodzenia rosyjsko-afrykańskiego. Stowarzyszenie Sputnik to ruch społeczny założony w Londynie w Wielkiej Brytanii w 2006 roku przez grupę rosyjskich emigrantów i Afro-Rosjan. Stowarzyszenie zostało utworzone, aby zapewnić platformę dla rosyjskich emigrantów i Rosjan mieszanej rasy mieszkających za granicą, umożliwiającą nawiązywanie kontaktów i celebrowanie wspólnego dziedzictwa kulturowego.

0 notes

roxi92blog · 6 months

Text

Nessebar, Bulgaria!

Nessebar este un oraș istoric situat pe coasta Mării Negre, în Bulgaria. Acesta este amplasat pe o mică peninsulă și este înconjurat de apă în trei direcții, ceea ce îi conferă un peisaj pitoresc și o atmosferă unică.Nessebar are o istorie bogată, fiind un important centru comercial și cultural în perioada antichității și a Evului Mediu. Orașul a fost fondat în secolul VI î.Hr. de către coloniști…

View On WordPress

0 notes

lesfoteses · 8 months

Text

Brasil dia 5: welcome to favela

Divendres 18 d'agost del 2023

Avui era un dia important, ens arriscàvem a ser segrestades en una favela que va trobar l'Eli un dia navegant per Internet des de la redacció del diari. Però ha sortit tot bé i la prova és que soc aquí escrivint aquestes paraules.

Ens hem llevat, un dia més, abans que sonés l'alarma. Ja no sé si és vici o jet lag. A les 7:32 ja estàvem totes dutxades i preparant l'esmorzar. Se'ns ha acabat el cafè, per la qual cosa hem sortit a comprar-ne dels d'emportar en una bakery moderna que hi ha al carrer Vinicius de Moraes. D'allà i amb els cafès (que avui ens han servit ràpid, no com el tonto d'ahir), ens hem dirigit a la platja d'Ipanema per fer-nos una foto de postureig, amb el pedrusco de fons del Pao de Azucar. És que aquesta foto la volíem fer el primer dia a l'arribar, però feia tan de núvol que qualsevo podria pensar que en comptes de Rio això és Blanes o Castelldefels. Bueno total, que ens hem fet la foto sota la mirada atenta dels primers maleantes del dia. Ens hem dirigit cap a la favela del Ranieri. Es tracta d'una favela especial, posem-hi context perquè si no, ens pesa massa la mala consciència... la típica síndrome que pateixen totes les persones blanques amb una mínima consciència de classe que viatgen a països en vies de desenvolupament (em refereixo per exemple a nosaltres anant al Brasil i concretament, a veure una favela). Hem conegut el projecte Morrinho (que després hem intuït que deu voler dir 'turó petit' perquè morro vol dir turó). Neix dins de la favela de Pereira Silva (el turó de la Peira per nosaltres). Fa uns anys, segons ens ha explicat el Ranieri, això era com el càrtel de Sinaloa: tiros, drogues i armes, segurament tos podrien ser simpatitzants del RCDE amb aquesta definició... xd és broma. Volaven els trets per la favela i era molt difícil la vida allà, ara sense conyes. Però cap a finals dels 90 va canviar la cosa. Primer perquè la policia va entrar-hi i es va carregar quatre dels líders narcos més xungos del moment, i després perquè el patriarca de la favela va decidir que aquest espai seria lliure de tiros (però no de drogues, que perduren fins avui) i que fins i tot s'obriria al turisme. Com? Doncs muntant-hi un alberg, una pousada que avui encara funciona. La situació va canviar fins al punt que avui és la favela més segura de Rio.

Feta l'explicació, ens hem presentat a la favela en Uber, primera contradicció assenyalada. només començar, l'Eli s'ha cascat un speech amb el Ranieri sobre els nostres privilegis i contradiccions a casa seva. Tant ell com la mediadora de la favela ens han dit que prou de tonteria i que estan encantats amb la nostra presència, perquè la visita de turises com nosaltres els suposa un important ingrés i som una veu al món exterior, per difondre el seu projecte.

El tour que ens ha fet per la favela ens ha semblat molt interessant i necessari, la veritat és que n'hem sortit satisfetes. La Clara i la Joana, que eren les més reticents, tampoc se n'han penedit quan hem acabat. No hem tingut por en cap moment, només quan uns gossos ens han bordat. La gent de la favela ens ha rebut molt bé, tot i que hauria de dir "els homes", perquè crec que només hem vist dues dones en tot el matí, i totes dues estaven treballant. La veritat és que recomanem a tothom que hagi de venir a Rio i que tingui certa sensibilitat, doncs que conegui el Projecte Morrinho. Teniu més informació a la web.

La segona contradicció del dia ha estat quan després de visitar la favela ens hem comprat souvenirs de Rio i tal, i hem pagat més diners per un estampat que per la visita que ens ha fet el Ranieri. bueno, això l'Eli, si som sinceres... Ara, el souvenir està guapissim.

Hem baixat a peu fins les Escaleiras de Selarón, les de les rajoles. Avui per fi les hem vist a color! Ah, i he vist quatre gats en tot el matí, dels quals un bebé negre preciós a les escales però amb una important infecció ocilar. Espero que el portin al veterinari i visqui molts anys.

Hem dinat en un restaurant d'allà al costat, uns plats ben copiosos que hem rematat amb cafès, avui sorprenentment tota la restauració s'ha posat d'acord per posar fi al seu retràs i ens han servit ràpid. I bueno, la idea era passar per casa i descansar però com sempre se'ns ha tirat el temps a sobre, així que hem fet via cap al Pao de Azucar o Terrón de azúcar com m'agrada dir-li a mi.

32 pavos per pujar als 2 pedruscos, macho! Però les vistes molaven molt, llàstima que de tanta gent que hi havia fent fotos no es veia una puta merda. Es veien més mans i mòbils que el sol rogent. Una mica fail. La Clara no ha pujat fins al terrón perquè li ha entrat el cangüelo, però hem fet moltes fotos! Ah, increïble: a que no sabeu a qui ens hem trobat a dalt? Als balears que parlaven en castellà!! D'allà hem pillat un altre Uber cap a Copacabana, on hem anat a fer una birra (unes quantes) en un chiringuito de platja. De camí hem posat la Mushkaa a Spotify, Diabla, i el taxista de l'Uber se l'ha guardat a favoritos.

Post birra hem anat cap a casa i hem sopat gairebé després de destrossar la cuina per culpa del cony de cafetera, que deixa anar el poso del cafè i ho taca tot. Demà marxem a Ilha Grande a les 7.45h així que toca apagar el llum i dormir. A la Joana li molesta la llum, és que ella dorm al sofà (i cada dia li fa més mal l'esquena).

PD. Hem descobert que hi ha rentaplats després de quatre dia rentant-los a mà.

PD 2. L'Eli ha preguntat al porter de la finca on ens allotgem si porta pistola. Li ha explicat una truculenta història que ha acabat amb una abraçada inesperada i incòmoda per ella i amb l'Eli abandonant l'espai cames ajudeu-me. Aquesta gent està a anys llum dels punts lila i els protocols contra l'assatjament, ho dic per ell i per tots els que ens hem trobat fins avui.

0 notes

rygacripto · 10 months

Text

Când a fost să moară Ştefan

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Câte braţe-n deznădejde

Către cer nu se-nălţară?

Câte jertfe la altare,

Câtă smirnă şi tămâie,

Pentru ca viteazul Ştefan

Viu şi teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul

Nu se-ndură să-l primească,

Pe acel ce-a fost preavrednic

Peste tot să-l stăpânească.

Şi de groază şi durere

S-a cutremurat pământul,

Ca în ziua răstignirii

Celui ce-a vestit cuvântul...

II.

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară.

Cine ar putea să spună

Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată

Şi o foamete cumplită

Se-abătură-n anul cela

Peste ţara lui iubită.

Însă nici pe patul morţii

Nu putea s-o dea uitării

Cela ce pe drept fusese

Poreclit: Părinte-al Ţării...

Lângă patul său chemându-i,

Mângâie pe toţi sărmanii,

Plâng şi îi sărută mâna

Văduvele şi orfanii.

Plâng şi-l binecuvântează,

Şi se-ntorc pe la căminuri,

Iar boierii zi şi noapte

Stau la patul său de chinuri...

III.

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Lângă patul său de chinuri

Toţi boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,

A luat în mâini ocheana,

Să mai cate încă-odată

La Moldova lui — sărmana!

Şi de ce-a văzut într-însa

L-a cuprins întâi fiorul —

În ocheana fermecată

El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,

Şi de lupte, şi de jale,

S-arătară, într-o clipă,

Fulgerând privirii sale...

IV.

Vis e însă, ori aieve?

Dinspre Olt, urcând, zăreşte

Un vultur măreţ ce-ntinde

Aripile, — şi-adumbreşte

Toată Ţara Muntenească

Şi Moldova şi Ardealul...

Vai! dar noapte şi mai oarbă

Îşi aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, făr' de veste,

Faţa iar i se-nsenină:

Pâcla grea deschide iarăşi

Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană

Vede oşti române-n zare;

Mândru prinţ din ţări străine

Merge-n fruntea lor călare...

Cântece de biruinţă

Cresc şi umplu tot văzduhul —

Şi zâmbind cu pacea'n suflet,

Ştefan-vodă-şi dete duhul!...

Dar cu dangăt plin de jale

Mii de clopote dau veste:

„Ştefan-Vodă al Moldovei,

Ştefan-Vodă nu mai este!"

Tristă-i mănăstirea Putnei,

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ştefan. Azi străbate

Cel din urmă drum prin ţară,

Dar pe unde trece-acuma,

În măreaţa zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea,

Plâng pădurile bătrâne,

Şi norodu-n hohot plânge:

„Cui ne laşi pe noi, stăpâne?"

EPILOG

Patru veacuri de durere

Au trecut - şi-n noapte-adâncă

Doarme Ştefan, dar şi astăzi

Neamu-ntreg îl plânge încă.

Şi-l vor plânge codrii veşnic

Fremătând duios din ramuri,

Cât vom fi-n cuprinsul nostru

Tot iloţi ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge;

Şi zadarnic, multă vreme,

Din adânc de văi pierdute,

Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul

De dreptate pentru ţară,

Din mormântu-i va străbate

Vârful sabiei de pară...

Şi va fi războiul mare

Între neamurile toate;

Caii, în potop de sânge,

Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va

Duhul lui Ştefan cel Mare —

Şi vom rumpe orice lanţuri,

Vom sfărma orice hotare!

#stefan cel mare #stefan octavian iosif #romania #poetry

0 notes

carriola2 · 1 year

Text

Vinyarets Negre 2021. Vi Ecologic. Miguel Torres S.A. D.O. Penedés. #familiatorres #dopenedès #vinyarets #vinyaretsnegre #vinoecologico

#familiatorres #dopenedes #vinyarets #vinyaresnegre #vinoecologico

1 note · View note

amateurchefstuff · 2 months

Text

ENTRECOT AL PEBRE VERD

INGREDIENTS: 4 entrecots ( 1 per persona) 2 culleradetes de pebre verd. 2 cullerades de vi negre 2 cullerades de conyac 1/4 de pastilla de brou de carn 1 cullerada de mantega 1 vas gran de llet 1 cullerada de maizena PREPARACIÓ: Fregim els entrecots ja salats, en una paella amb oli d’ oliva. Els reservem. En aquest oli hi desfem la mantega, afegim el vi i el cognyac, la pastilla de brou i el…

View On WordPress

#BROU #CARN #CONYAC #CUINA #DESTIL·LAT #ENTRECOT DE VEDELLA #FARINA DE BLAT DE MORO #LACTIC #LLET #MANTEGA #PEBRE VERD #RECEPTA #SEGONS PLATS #VEDELLA #VI #VI NEGRE

0 notes

tuturica · 1 year

Text

Copiii din vise

Dragă Lily,

Trebuie să știi că îmi lipsești. Mă gândesc cum ți-ai dansat valsul, cum ți-ai luat viața în propriile mâini. O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc. Nu știu unde ești, deci las scrisoarea în vânt, într-un vânt care poate să ajungă la tine și să îți citească vorbele mele. Ai fost mereu lângă mine și mi se frânge inima când știu că ești singură. Creația și însăși creatorul... Mi-ai dat speranță. Mai ținut în viață ... și acum mă lași să mă sting, precum lumânarea de pe noptieră. Continui să dorm, nu mai am pentru ce mă trezii...Vreau să știu un lucru: De ce ai plecat ?

P.S: De ce m-ai lăsat visând?

Un umil scriitor cu mintea goală

***

Lumea uită. Lumea uită și rar își mai amintește. Dar Lily nu știe asta. Are un suflet prea pur să afle, să descopere întunericul. În cele mai negre momente, oricine poate găsi fericirea, dar trebuie să ne amintim să lăsăm loc luminii. Lily e prea naivă. Lily e prea...diferită. E un fluture care încă nu și-a deschis aripile. Cu ochii ei albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești, te vrăjește. Acest copil stă în fața unui birou la care scria un autor, cel mai creativ dintre toți pe care îi cunoștea fata. E un om trecut prin viață. Cel puțin așa își arată ridurile ca niște raze de soare în jurul ochilor osteniți, aproape închiși. El visa. Refuză să doarmă într-un pat. Cea mai bună pernă e o carte, deoarece îți șoptește noaptea povești. Această persoană misterioasă de pe scaunul de lângă masă e prietenul lui Lily, Charles. Îi citește poezii cu glasul lui mieros și îi dezvăluie lumi nemaivăzute. Asta o ține în viață. Omul de la birou e familia lui Lily. O iubește și o îngrijește pe copilă, o face fericită. Cel ce scrie la birou e totul pentru Lily.

-Charles? grăi fata cu glasul ei gingaș. Îmi spui o poveste?

-Noi trăim o poveste deja draga mea, mormăii bărbatul. Mintea unui om e complicată. Când ai intrat prea adânc, nu mai poți ieșii... Tu ești gândul meu Lily. Pentru tine ies din vise. Pentru tine intru în realitate.

Copila se întoarse spre Charles .

-Dar atunci cum îți mai amintești dacă trăiești sau visezi?

-Nu o fac.

***

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. O voce îi strigă numele repetat:

-Charles! Charles!

Persoana din pat nu avea un nume. O cunoștea dar nu o mai văzuse, cel puțin nu aici, nu acum. Un déjà-vu. Era ciudat. Cuvintele erau blocate undeva adânc în gândirea lui. Nu putea rosti nimic. Era întemnițat în propriul corp.

Era o cameră rece și tristă. Timpul trecea și stătea. Trecea ca vântul când ,,Charles” încerca să înțeleagă unde se află. De ce nu se află acasă la biroul său? Trecea cu atâta greutate, uneori chiar se oprea, când își auzea inima bătând greoi. Glasul lui a fost eliberat pentru a zice un cuvânt de care nevoie. Sufletul lui ținea de simplul cuvânt:

-L..Lily...?

***

-Tata...! strigă un glas bine cunoscut.

Charles avea puterea să își dezlipească pleoapele. Era întins pe podea. Dar nu era aceeași. Lily...

-Tata!

-Da fata mea? răspunse el într-un final, trezit din acel somn profund și ciudat.

-Visai? Zise fata cu un glas tremurând, aproape de lacrimi.

Charles se gândea la tot ce s-a întâmplat, la expresia persoanei de pe pat. Nu... Nu a visat. Era diferit. Prea diferit ca să fie un vis. Poți ajunge la un moment la care să te întrebi ce e un vis? Sau să te îndoiești de realitate...

-Lily, visezi?

-Nu. răspunde fata cu o urmă de îndurerare.

-Trăiești?

-Nu. plânge fata, goala asemeni unei fantome.

-Atunci? întreabă Charles nedumerit.

-Tu mi-ai dat viață. Tu mi-ai spus că mintea omului e complicată. Tu ești acel om. Visezi ,chiar de ai vrea să trăiești. Ești doar Tu...

Fata începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Pe fața lui Charles se vedea un râu de lacrimi. Și a plâns... Și a plâns... A plâns până propria lui durere a început să îl amuze. Până când toate gândurile sale au prins aripi. Doar o foaie a mai rămas. Chiar dacă trebuia să rămână o carte. A început să facă ce știa mai bine. S-a dus la birou și a început să scrie:

Dragă Lily,

O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc.

De ce m-ai lăsat să mor?

P:S: De ce m-ai lăsat visând?

În noapte strălucea o lumină. O lumină orbitoare. Îți lua vederea și îți dădea una mai bună. În care poți să zărești fericirea în orice. Scăldat de aceea lumină, cerul se oglindește în mare. Un cer pustiu. Nu se arăta nici o stea. Doar Luna dansa pe cer. În noapte căutai pe cerul gol o urmă de viață. Lumină cerească dădea viață, o împrăștia pe tot văzduhul. Luna știa că se plimbă printre vise...

***

În noapte, Jack se întinde în pat. Nu putea să închidă ochii. Ceva misterios îl ținea treaz. O rază în subconștientul lui. Palatul lunii strălucea și se arăta în fața ferestrei lui. Cu ultimele lui puteri, se duse la geam să o vadă pe regina nopții. Vântul deschise draperiile. Jack era tras de Lună, de luciul ei, de magia ei. Luna se deschise în fața lui și el o ascultă. Nu știa însă că intra într-un labirint fără sfârșit.

Băiatul merse pe un coridor cu mii de uși. Toate erau încuiate. Nu își putea imagina că Luna are atâtea secrete. În capăt se afla o ușă crăpată. Era aproape deschisă. Înăuntru era un simplu birou cu o scrisoare pe el, un pat și o noptieră. Jack se apropie de masă și când o atinge, literele se șterg. A rămas cu o simplă foaie de hârtie. Pe fereastra minusculă, se vedea un șir de lini aurii pe cer. Mereu le vedea, noaptea. Căpătau diferite forme, cât mai ciudate, parcă le putea schimba. Când se gândea la un ceas, stelele erau legate de aceea fâșie de lumină și se forma un ceasornic. Jack deschise fereastra și atinse pulberea strălucitoare. Odată ce o prinse, Băiatul începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Se trezi într-o încăpere neagră precum cerneala fără uși, fără ieșiri. A stat acolo poate o oră poate un an.... până când a auzit o voce fredonând într-un colț. Era o copilă cu ochi albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești.

-Cine ești ? întrebă Jack.

-Eu sunt Lily.

Visa in simplitatea izbitoare a ei, în gândurile cerului, în alinările sufletului... Lily visa, dar cine o imagina pe ea? Jack simțea că îl apasă anii, că ar fi trăit mai mult decât o viață, că vedea amintiri adânc ascunse în mintea lui, la fel de adânci precum întunericul în care se afla. Nu era singurul. Lily știa deja, știa mai multe decât el. Poate persoana din fața lui are trupul unei copile, dar are un suflet mult mai bătrân.

-Câte vise ai apucat să trăiești? întreabă acel cineva din fața lui.

Vocea ei era vântul, negura, lumina. Prea adâncă pentru un copil, dar totuși avea un licăr în glas.

-Cum adică? Răspunse băiatul.

-Nu vorbi de parcă nu ai ști! Iar eu credeam că sunt singura...

-Ce e locul ăsta?

- Deci chiar e adevărat? zise ea cu lacrimi sărate.

Tot ce se simțea în acel loc e plânsul lui Lily.

-Și mai am amintiri, care ard, ard de prea mult timp...Tu ai fost ales... Sau mai bine zis tu ai acceptat, exact ca mine.

-Ce să accept? Ce caut eu aici?

-Îți pui întrebarea greșită băiete... Ce e locul astă? Așa arată cerul... Cel puțin eu nu am mai văzut o stea de mult...

-Unde e Luna? Unde sunt acele fâșii de lumină?

-Luna a făcut asta. Eu nu am fost suficient... Sunt un copil de vise. La fel și tu. Noi suntem obligați să trăim visele oamenilor. Tu ești tânăr. Nu ști ce e un vis. Ai noroc.

-De cât timp stai aici ?

Lily râse cu atâta ușurință, parcă nu ar avea nici o pe lume.

-Aici nu există timp! Dacă vorbim despre cum se mișcă orarul pe ceas, a trecut un secol, poate două...

-Dar trebuie să mă întorc! Spuse Jack.

-Nu mai poți... E imposibil... Ai dispărut, lumea a uitat de tine...

-I-Imposibil? Dar nu se poate! Nu ai spus că suntem din vise? Nu putem să plecăm din gândurile oamenilor?

-Crezi că nu am încercat?! Plânse Lily.

O bufnitură sparge liniștea undeva în acel întuneric infinit...

-Închide ochii! Repede! strigă fata.

-De ce?

Și în întunericul nopții apăru lumina purificatoare a realității care îți arată calea spre viața mai frumoasă în lumea veșnică a viselor.

Negură. Astă este primul lucru pe care mi-l amintesc. Era întuneric, frig și frica mă cuprindea. Dar apoi... apoi am văzut Luna. Era atât de mare, atât de luminoasă. Părea să alunge durerea departe. Și când a făcut-o... Nu m-am mai speriat. De ce am fost acolo și ce am fost menit să fac, nu am știut niciodată, iar o parte din mine se întreabă dacă voi face vreodată.

Lily era lângă el când s-a trezit din somn. Era întins pe o podea rece, o răcoare pe care o cunoștea. Mai fusese în acest loc, dar acum e schimbat.

-Trezește-te! strigă fata.

Jack se ridică în picioare și văzând chipul lui Lily realiză ce se întâmplă:

-Tu ai mai fost aici...

-Nu cu mult timp în urmă... Cel mai lung vis l-am trăit aici. Aproape am ajuns să cred-...

O tăcere apăsătoare se așeză peste gândurile lor.

-Aproape am ajuns să cred că Luna m-a eliberat! zise fata cu ochii roșii de plâns.

-Aici am deschis eu ochii. Aici Luna mi-a vorbit... răspunse Jack.

Lily se întoarse spre băiat și acesta o lăsă să se odihnească pe umărul lui...

Pe obrajii lor curgeau lacrimi purificatoare, lacrimi de curaj...

-Ști ce doare cel mai tare? Să vezi oameni alături de care ai creat amintiri transformându-se ușor în amintiri... spuse Lily.

Aceștia se duseră ușor lângă patul din încăpere și își închiseră ochii...

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. Jack dispăruse de lângă ea și în partea cealaltă a patului îl putea zării pe Charles cu ochii închiși:

-Charles! Charles! strigă ea.

-L-Lily...? spuse el în timp ce se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

În noapte, Jack se întinde în pat. În timp ce admiră Luna, se întreabă dacă vrea să viseze... Iar în acel moment închise ochii...

Cel mai bine e să lăsăm istoria să se repete.... Dacă nu uităm să ne trezim...

1 note · View note

tastatast · 8 months

Text

Pagaia

Pagaia, que en català també vol dir “rem curt i en forma de pala emprat per a impulsar embarcacions com els caiacs o les piragües”, és un restaurant situat a davant del mercat del peix de Senigallia, a la província d’Ancona (Le Marche), a pocs metres de l’Uliassi i amb vistes al port. De fet, el Pagaia és ben bé un restaurant especialitzat en peix i marisc.

L’any 1988, les germanes Daniela i Roberta Renzi (respectivament, una a la cuina i l’altra a la sala) van obrir el Pagaia després d’acabar els estudis a l’escola d’hosteleria Panzini de Senigallia mateix i després d’alguna experiència professional en hotels i restaurants. Posteriorment, el 1994, el seu germà Emanuele també es va incorporar a la sala. Uns germans que, pel que sembla, viatgen, es fixen en altres cuiners i coneixen cuines d’altres països però que no incorporen al seu restaurant ni les idees ni els ingredients que van descobrint per no canviar la línia culinària ni el gust autòcton que volen donar a casa seva, una cosa que trobo que sempre costa molt d’aconseguir, separar els gustos personals del que s’ofereix al negoci propi sabent mantenir l’essència de casa teva sense deixar-se influenciar per les novetats que es van coneixent al llarg de la vida.

Ofereixen una carta extensa i no proposen cap menú. Però tenint en compte la dimensió del local, que es presta a rebre grups grans, segur que deuen fer alguna proposta tancada sota demanda.

Treballen amb peix i marisc, sobretot de Senigallia i de Le Marche, però també de tota la resta de l’extensa costa italiana. Sempre amb peix fresc, sense madurar i tant peces senceres com receptes que només requereixen parts concretes. L’ofereixen tant cru com amb tècniques de cocció ben conegudes: escaldat, fregit, amb diferents tipus del que es considera “a la brasa”, a la sal, al forn o a la papillot i, fins i tot, alguna sopa de peix i algun suquet, de peix, evidentment. Pel que fa al marisc, el mateix, principalment cru, saltejat o al vapor. També ofereixen pasta (feta per ells), sempre amb peix i marisc; i bastantes postres. Tant sols 2 o 3 carns de manera testimonial. Fins i tot hi ha una bona oferta de verdures en diferents receptes i coccions.

La copa de vi era bastant justeta, amb un vidre força gruixut; però, com que vam beure cervesa, no sabem si te’n porten una altra en cas de demanar un bon vi. Això sí, tenen una carta de vins extensa amb una forta presència d’escumosos i blancs però oferint una desena de negres i un rosat per no fer un lleig als amants incondicionals d’aquesta tipologia de vi. Una carta majoritàriament de vins italians i amb tant sols quatre referències de vins estrangers. Una carta totalment adequada a l’estil de cuina que ofereixen i que, a la vegada, no deixa de banda les peticions de la seva clientela, tal com fan oferint un parell de carns que tenen en carta. Fins i tot destinen un espai als vins naturals.

Vam beure una cervesa Hefeweissbier Hell de Heinz vom Stein de Schlossbrauerei Stein, la que ja havíem pres al Sepia by Niko.

El menjador és gros i concorregut, amb uns cambrers d’escola clàssica, d’hosteleria de batalla, dels que semblen estar acostumats a servir en banquets; i tots van ser molt amables, divertits, propers i servicials.

Havíem dinat a l’Andreina i tenia poca gana però molta curiositat per provar les galeres de Senigallia. A més, era l’última nit a Le Marche i, per tant, podíem fer un últim excés. La idea era sopar poca cosa, bon producte el menys manipulat possible. Havia vist que al Pagaia servien un bon calibre de galeres i també em semblava que podia ser un bon lloc per a menjar peix i marisc de l’Adriàtic i de tota la llarga costa italiana. Així que, quan vaig reservar, ja vaig encarregar les galeres, no fos cas que ens quedéssim sense.

L’ÀPAT

Ostres.

Un plat amb 3 ostres de la mateixa espècie Crassostrea Gigas (l’ostra japonesa, l’ostró, l’espècie més cultivada a França des dels 1970s quan va desaparèixer l’ostra plana) però de 3 origens diferents (2 franceses i 1 italiana). Un plat ideal per a comparar 3 orígens d’aquest irresistible mol·lusc.

Una Fine de Claire de la Maison Les Clarie de Bonsonge (Fabien Fontneau) de Marennes-Oléron (entre La Rochelle, al nord, i la desembocadura de La Gironda, al sud). Una ostra d’uns 4 anys, criada en parcs/claires amb una densitat d’unes 15 ostres/m2. Una ostra clàssica, iodada, amb gust marí i un retrogust d’enciam i cogombre. D’un calibre petit i poc carnosa, m’agraden les ostres un pèl més grosses. Va ser la més salada de totes.

Una Marie Morgane de Keraliou de Brest (la Bretagne, França). Una ostra d’uns 3 anys, criada en taules en una badia protegida. Una ostra una mica menys salada i més dolça que l’anterior, la Fine de Claire. La salabror inicial va deixar pas a un post-gust dolç i mantecós.

Una Perla del Delta de la Maison Tarbouriech Italia (Florent Tarbouriech i Alessio Greguoldo) de la Sacca degli Scardovari (a la llacuna de Venècia). Una ostra d’uns 2 anys, criada en cordes (30 ostres/corda) i amb un sistema elèctric que funciona amb plaques fotovoltaiques i eòliques per aprofitar l’energia solar i elevar-les o submergir-les simulant les marees per tal de controlar el creixement del producte. De fet, com les Ostras del Sol del Delta de l’Ebre que la mateixa Maison Tarbouriech de l’estany de Thau (a Sète) fa juntament amb l’ostricultor català César Gómez. En el cas de l’ostra del Pagaia, el mateix Florent Tarbouriech treballa conjuntament amb l’ostricultor italià Alessio Greguoldo a prop de Venècia. L’ostra més jove i la més carnosa, aquí es veu com les estressen perquè creixin més ràpidament. Una ostra iodada i cruixent. El iode donava pas a una dolçor cada cop més prevalent amb una llarga i complexa persistència vegetal. La més dolça de totes.

Serveixen pa amb Oli del Frantoio Lugliaroli de Roncitelli di Senigallia, un bon oli local, sense filtrar i de la varietat Raggia.

Cannocchie olio e limone.

Quines senyores galeres! Servides crues, pelades i senceres però per menjar-les amb 2 mossegades. Grosses, carnoses i gustoses però diria que les d’en Jacopo Ticchi encara ho eren més, més en tot!

Antipasto di pesce completo: 7 assaggi freddi e 2 assaggi caldi.

Un entrant que ofereixen amb una degustació d’alguns dels seus antipasti freds i calents, un tastet amb la majoria de les elaboracions que volia provar.

FREDDI

7 Tastets freds.

Insalata di mare: sepia e gamberi.

Trossets de gamba i sépia saltejats, servits freds i amanits amb oli, llimona, el seu propi suc i julivert. Molt poca gamba, bona, gustosa, més que la sépia, que podria ser calamar i fins i tot pop. Un amaniment molt suau i adequat.

Baccalà mantecato.

Una brandada de bacallà servida amb una galeta/torradeta amb alguna herba. Una brandada gens salada (devia portar força proporció de llet i no tenia all), una mica massa triturada pel meu gust i li faltava potència gustativa. M’agraden les brandades ben rústiques.

Sgombro.

Un tros de filet d’un verat molt bo amb una salsa verda semblant a una tàrtara (avinagrada i molt bona) i una torradeta negra. A la base, espinacs amb oli. Molts ingredients però molt ben amalgamats.

Mazzancole al Campari.

Un llagostí amb color de gamba. Petitet, bullit i servit fred al Campari (en realitat semblava una salsa agradolça xinesa que hi quedava bastant mal combinada). Predominava el gust de taronja amarga, d’aranja.

Orata.

Orada desfilada sobre una base de puré de patates bullides i, a sobre, una maionesa amb suc de llimona o algun cítric similar. Una mena de pastís de peix i patata prou correcte.

Alici alla panzanella.

Uns seitons marinats, amb una panzanella (molla de pa empapada amb salsa de tomàquet) molt sucosa i molt bona.

Rana pescatrice.

Un trosset de rap (si ells ho diuen, ens ho creurem, però podria haver sigut lluç, imagineu-vos quin rap!) a sobre d’una salsa de pebrot que semblava la salsa que acompanya els pebrots del Piquillo farcits de brandada. Per sobre, ceba vermella envinagrada.

CALDI

2 Tastets calents.

Cozze i vongole.

Uns musclos correctes i unes cloïsses molt petites, de la mida d’unes petxines tellerines, tots dos al vapor. El suquet era molt bo.

Lumacchine di mare alla marchigiana con porchetta.

Uns cargolets de mar (bígaros) cuinats alla marchigiana. Ens diuen que els fan com si fossin una porchetta, és a dir, amb salsa de tomàquet, fonoll i un punt picants però sense porc. Uns cargols ben petits, per entretenir-se llepant i escurant, i una salsa ben bona.

Ofereixen limoncello però molt amablement el vam declinar, no som de limoncello ni de chupito final. Tant feliç que fa a molts clients… És ben bé que “tants caps tants barrets”.

En un altre moment, també haguéssim menjat alguna pasta amb peix i marisc o algun peix fet sencer al forn o a la brasa. Potser és el lloc per a provar si fan bé el Brodetto. Tampoc vam fer postres. Sempre queden coses per tastar i llocs per tornar, per tant, aquí vam decidir finalitzar la marató gastronòmica de Senigallia.

Un restaurant de cuina marinera que destaca per alguns plats concrets, més que com a restaurant en general, i un restaurant molt adequat per a certs moments dels viatges gastronòmics.

#Pagaia #Senigallia #La Marche #Itàlia #restaurant #italiana #marinera

0 notes

atomicwitchdreamer-blog-blo-blog · 2 years

Photo

L'AURORA L'aurora di New York ha quattro colonne di fango e un uragano di negre colombe che guazzano nelle acque putride. L'aurora di New York geme sulle immense scale cercando fra le lische tuberose di angoscia disegnata. L'aurora viene e nessuno la riceve in bocca perché non c'è domani né speranza possibile. A volte le monete in sciami furiosi trapassano e divorano bambini abbandonati. I primi che escono capiscono con le loro ossa che non vi saranno paradiso né amori sfogliati; sanno che vanno nel fango di numeri e di leggi nei giuochi senz'arte, in sudori infruttuosi. La luce è sepolta con catene e rumori! in impudica sfida di scienza senza radici. Nei sobborghi c'è gente che vacilla insonne appena uscita da un naufragio di sangue. (Federico Garcia Lorca) #ravenna #booklovers #instabook #igersravenna #instaravenna #ig_books #consiglidilettura #librerieaperte #poesia #federicogarcialorca (presso Libreria ScattiSparsi Ravenna) https://www.instagram.com/p/CjCbR-qoJ1m/?igshid=NGJjMDIxMWI=

#ravenna #booklovers #instabook #igersravenna #instaravenna #ig_books #consiglidilettura #librerieaperte #poesia #federicogarcialorca

0 notes

europahoynews · 2 years

Text

España: Se violan los derechos políticos de exdirigentes del Parlamento catalán, según expertos de la ONU |

Las conclusiones del grupo de expertos independientes en derechos humanos fueron publicado after revision of complaint filed by Oriol Junqueras y Vies, formar Vice-President of Catalonia, y tres formar ministros, Raül Romeva y Rueda, Josep Rull y Andreu and Jordi Turull y Negre. los cuatro exdirigentes separatistas catalanes fueron suspendidos de funciones públicas antes de su condena por la…

View On WordPress

#catalan #del #derechos #España #exdirigentes #expertos #los #ONU #Parlamento #políticos #según #violan

0 notes

jordi-2 · 2 years

Text

PER ESMORSAR,MONGETES AMB BOTIFARRA,ALL I OLI I PORRO DE VI NEGRE !

0 notes

kom-poetry-channel · 2 years

Text

Kipling's poem "The Widow's Party" in Norwegian. Kipling describes some now-forgotten colonial engagement; a particularly bloody one if we are to take "half my company's lying still" as representative. It was published in 1892, so if Kipling had a recent conflict in mind it could be any of the Anglo-Egyptian, Third Anglo-Burmese, or Anglo-Manipur Wars, or a number of smaller engagements like the Sikkim Expedition. But perhaps he did not have in mind any specific one of the dozens of small brushfire wars the British Empire fought in the late nineteenth century; on the face of it, "broke a King / and built a road" would describe almost any of them.

Norwegian text:

Kor har du vært, for det drøyet jo, Johnny, Johnny? Ute med resten på piknik, no, Johnny, min Johnny, aha. De kalte oss ut av brakken vår, gjennom Gosport Hard, til Gud-vet-kor; og det finst ikkje nei, når du skal ombord, for enkefruen har fest!

Ka fikk dokker te festmat då, Johnny, Johnny? Stående vann, tjukt som så, Johnny, min Johnny, aha. En bit med biff, tre år lagret; et sauehovve, tørt og magert; en fuggel vi tok med sjantens hoggert, då enkefruen holdt fest.

Fikk dokker ikkje gaffel og kniv, Johnny, Johnny? De har vi med oss hele vårt liv, Johnny, min Johnny, aha. Og nokken ble kappet og nokken ble knekt, og nokken bøyet, og nokken brekt; og nokken ble slaktet og nokken ble stekt, då enkefruen holdt fest.

Men var dokker ikkje mange fler, Johnny, Johnny? De ville ikkje mindre, og kun'kje mer. Johnny, min Johnny, aha. De spiste seg mette og drakk seg til ro, men eg tro'kje festmaten va helt god, for det ligger et halvt kompani der no, der enkefruen holdt fest.

Men du kom hem, som en heldig gutt, Johnny, Johnny? Flatt på ryggen, då dagen tok slutt! Johnny, min Johnny, aha. Eg kom hem som en gentleman, for fire negre løp i spann, mens eg ba tynt om en dråpe vann, då enkefruen holdt fest.

Fortell no slutten på visen te meg, Johnny, Johnny? Spør obersten du, for ikkje vet eg. Johnny, min Johnny, aha. Vi knekte en konge, og bygde en vei, og et tinghus står der obersten rei. Og der e'kje mer blod i elvens lei, der enkefruen holdt fest.

#poem #poetry translation #english to norwegian #rudyard kipling #the widow's party #norwegian language

1 note · View note