#Elena Efros | Explore Tumblr Posts and Blogs

rudyroth79 · 5 years

Text

Osip Mandelstam (1891 – 1938) a fost un foarte mare poet, unul dintre cei mai mari pe care i-a avut Rusia în secolul XX. În toamna lui 1933, el a scris un poem despre Stalin, un virulent pamflet. Încheierea acestui poem sună cam așa: ”Potcovar de ucazuri, forjează porunci / Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi./ Orice moarte-i desfată deplin/ Pieptu-i larg de cumplit osetin.” (Traducere de Emil Iordache). Poetul a comis nesăbuința de a-și citi poemul câtorva amici și, șase luni mai târziu, în 1934, a fost arestat și trimis în surghiun, împreună cu soția lui, Nadejda. A ratat o încercare de sinucidere, apoi s-a stabilit la Voronej, la Moscova, nemaiavând permisiunea să se întoarcă. A încercat să se reabiliteze, compunând o ”Odă pentru Stalin”. I s-a dat voie să vină pentru o vacanță într-o localitate din apropierea Capitalei, dar, după ce-a sosit acolo, a fost arestat sub acuzația de activități contrarevoluționare. Patru luni mai târziu a fost condamnat la cinci ani de lagăr corecțional. A murit de frig și de foame, nu departe de Vladivostok. Soția i-a supraviețuit pînă în 1980 și a făcut tot ce era omenește posibil pentru recuperarea operei poetului, inclusiv a celei netipărite.

Moartea lui Mandelstam a fost una dintre cele mai cumplite crime ale regimului stalinist, care a făptuit nu puține și dintre cele mai grave – Isaac Babel, Vsevolod Meyerhold, Boris Pilnyak sunt doar câteva nume de imenși artiști, între multele milioane de victime ale acelor crime.

Roman Viktyuk s-a născut în 1936 la Lwów în Polonia, actualmente Lvov în Ucraina. Le-a fost elev lui Yuri Zavadski și lui Anatoli Efros, este regizor, profesor de teatru și directorul unui instituții teatrale care-i poartă numele, înființată în 1991 și etatizată în 1996. Atât regizorul cât și teatrul au dobândit celebritate. O parte din această celebritate se datorează reputației de excentricitate, atât a regizorului, cât și a teatrului.

În Israel, Roman Viktyuk și teatrul lui au venit cu un spectacol a cărui premieră a avut loc în decembrie 2017. L-am văzut și am înțeles că excentricitatea regizorului și a instituției pe care o conduce este, de fapt, kitsch, un kitsch snob, dar kitsch.

Piesa ”Mandelstam” cu care directorul de scenă și teatrul lui au venit în turneu este scrierea unui dramaturg american. El se numește Don Nigro, s-a născut în 1949, a studiat la Universitatea de Stat din Ohio și la Universitatea din Iowa, a predat la diverse universități din Statele Unite și este un autor dramatic prolific. A scris peste 400 de piese de teatru, toate publicate de respectabila editură londoneză Samuel French, în 10 volume. Reamintesc cititorilor mei că Shakespeare n-a scris decât 37 de piese, iar Molière – numai 33.

Scrierea lui Don Nigro, ”Mandelstam”, e o dramă în cinci personaje – Mandelstam și soția lui, Stalin, Boris Pasternak și soția acestuia; e o dramă care relatează, într-o lungă suită de dialoguri și monologuri, evenimentele pe care le-am rezumat în primul paragraf al acestor însemnări și le completează cu relatarea câtorva întîmplări care întregesc tabloul de epocă. Boris Pasternak a fost unul dintre cei care au auzit, citit de Mandelstam, poemul despre Stalin. L-a auzit și l-a prevenit pe autorul poemului să țină minte că, de fapt, nu a auzit niciodată poemul cu pricina, pentru că au început vremuri grele și chiar și băncile de pe bulevard au urechi. După arestarea lui Mandelstam, Pasternak a apelat la Nikolai Buharin pentru ca acesta să intervină în favoarea poetului arestat. Curând după asta, Boris Pasternak s-a pomenit cu un telefon de la Stalin; există o mărturie indirectă despre această convorbire telefonică. Stalin voia să știe ce se vorbește în cercurile literare despre arestarea lui Mandelstam. Pasternak i-a răspuns că nu știe nimic despre asemenea comentarii și întrebat ce gândește el însuși despre Mandelstam, a răspuns că el și cu Mandelstam nu au aceeași concepție despre poezie. Concluzia lui Stalin a fost: ”Văd că nu știi să fii alături de un prieten”.

Piesa lui Don Nigro însăilează declarații după declarații, dar nu se constituie într-o serie de confruntări autentic dramatice, adică în confruntări cu adevărat conflictuale. De aceea considerațiile celor doi poeți despre vocația lor lirică, despre libertate ca o condiție a creației artistice, despre compromisurile pe care artiștii sunt constrânși să le încheie cu stăpânirea – și nu toți sunt dispuși la asemenea compromisuri – ideile lor despre viață și moarte, toate astea rămân doar vorbe, vorbe, vorbe. Vorbe goale.

Viziunea regizorală a spectacolului agravează defectele piesei. Scenografia montării (Vladimir Boier) a agățat pe ștăngi niște momâi moi de cârpă, care urcă și coboară în răstimpuri, proiectându-se pe imaginea unui nud care pare crucificat și care, și el, urcă și coboară în răstimpuri. Centrul scenei e ocupat de un practicabil nu prea înalt, pe care mai sunt instalate niște practicabile mititele, permițând actorilor să urce și să coboare în răstimpuri câte-o treaptă. Mai sunt acolo și niște taburete, mutate în răstimpuri de colo colo. În jurul practicabilului sunt culcate pe podeaua scenei niște panouri metalice pe care sunt lipite reproduceri fotografice de documente istorice (poza lui Mandelstam, de pildă, din față și din profil, așa cum a rămas între documentele NKVD). Aceste panouri metalice sunt în răstimpuri ridicate la verticală de câte un actor, apoi trântite, de cele mai multe ori, cu zgomot, înapoi pe podea. De ce? Numai Dumnezeu știe…

Serghei Skornetski a luminat abil instalația scenică, înconjurată de reflectoare bătând în sus. Costumele (Elena Predvoditeleva) sunt neutre. Mai toate personajele dispun de câte un soi de manta care, în răstimpuri, este fluturată și, tot în răstimpuri, azvârlită pe podea. Noima diverselor acțiuni scenice e cu desăvârșire indescifrabilă. Ilustrația muzicală, asigurată de regizor, este în răstimpuri foarte suav lirică și în răstimpuri cruntă, violentă.

Majoritatea covârșitoare a mizanscenelor sunt frontale și absolut statice – actorii stau (ori șed) neclintiți, privesc înspre sală și-și debitează textul. În răstimpuri, câte unul e cuprins de un soi de amok și începe să alerge bezmetic prin scenă, eventual zbierând în falțet. Nici una dintre mișcările actorilor nu are vreo justificare psihologică descifrabilă, toate par absolut arbitrare.

Am apreciat faptul că interpretul rolului lui Stalin (Dmitri Joidik) s-a abținut de la imitarea faimosului lui accent gruzin, mulțumindu-se cu o rostire nițel greoaie, nițel bizară. Prohor Tretiakov s-a abținut să coloreze prea tare silueta sobră a lui Boris Pasternak și bine a făcut. Actrița care a jucat rolul nevestei lui Mandelstam (Ekaterina Karpushina) a fost tandră cu măsură, cea care a jucat rolul nevestei lui Pasternak (Liudmila Pogorelova) și-a oferit către sfârșitul piesei o scenă, după mine penibilă, de țipete isterice. În rolul titular, Igor Nevedrov a ținut să fie ”exotic”, pitoresc; Mandelstam al lui e infantil și smucit. Văzându-l, e greu de crezut că a scris versuri superbe, mature, profunde, versuri de o rarissimă frumusețe.

”E-atât de frig, că mă cutremur – Și-aș vrea să amuțesc! În ceruri însă dănțuiește aur, Și-mi poruncește să doinesc.”

În orice caz, personajul pe care îl joacă Nevedrov nu e deloc un individ cu care să te identifici și a cărui soartă s-o căinezi.

Spectacolul mi s-a părut repetitiv și monoton și nespus de plicticos. Atâta doar că, după mai bine de jumătate de secol de văzut teatru, știu prea bine că, în afară de spectacolul etern al vieții, nu există spectacol care la un moment dat să nu ia sfârșit. Am suportat brav două ore fără pauză.

Dar nu durata plictiselii m-a înfuriat la acest spectacol, ci altceva. Spectacolele istorice, și mai cu seamă cele ”istorice”, oferă realizatorilor un minunat alibi ca să se tragă de șireturi cu mari personalități, și chiar cu genii. Cei de la Teatrul lui Roman Viktyuk au abuzat fără rușine de acest alibi. Și asta nu e tot. Ei și-au asumat restituirea scenică a unei tragedii fără seamăn. Dar n-au dovedit nici măcar un minimum de tact și de omenie în tratarea sfâșietorului subiect. S-au folosit de această tragedie ca să facă demonstrații, cu totul sterile, de ingeniozitate teatrală. Nu fac nimănui proces de intenție, dar nu pot să nu constat că spectacolul lor e speculativ: el profită de faptul că în zilele noastre poți să spui cu voce tare că Lenin a fost un nemernic care a deschis drumul către teroare, iar Stalin un criminal care a dezlănțuit un genocid, și nimeni nu va fi șocat, mulți vor fi chiar încântați. Realizatorii spectacolului ”Mandelstam” fac paradă de multă vitejie – după război.

Am văzut mai mulți spectatori, nu foarte mulți, părăsind sala în timpul spectacolului, alții, tot nu foarte mulți, au strigat la sfârșit: ”Bravo! Genial!”. Mie unuia soiul acesta de manipulare a publicului pe care-l manifestă montarea lui Roman Viktyuk îmi repugnă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”«Mandelstam» la Teatrul lui Roman Viktyuk” de Gheorghe Miletineanu Osip Mandelstam (1891 – 1938) a fost un foarte mare poet, unul dintre cei mai mari pe care i-a avut Rusia în secolul XX.

#cronica de teatru leviathan.ro #cultură #Diaspora #Don Nigro #Gheorghe Miletineanu #Israel #istorie #literatură #Osip Mandelstam #teatru #Tel Aviv

0 notes