🇹🇩Basarabia e ROMÂNIA🇹🇩

🇷🇸Kosovo je SERBIA🇷🇸

Elev pedepsit pentru „Basarabia e România”

Mihai Tîrnoveanu 27 martie la 02:40  · Vlad Țăranu, imaginea unui simbol care nu este singur în Generația lui! Elevul de la Baia Mare pedepsit de conducerea liceului pentru sentimentele sale românești este certitudinea că taina instinctului național nu poate fi frântă de vremuri. Într-un regim care de zeci de ani încoace investește resurse imense […] Elev pedepsit pentru „Basarabia e România”

View On WordPress

Republica Moldova e un stat artificial creat / ”Basarabia este și va fi România!” Adminstrația din Chișinău este INUTILĂ și trebuie să dispară

Republica Moldova e un stat artificial creat / ”Basarabia este și va fi România!” Adminstrația din Chișinău este INUTILĂ și trebuie să dispară

Republica Moldova e un stat artificial creat / ”Basarabia este și va fi România!” Adminstrația din Chișinău este INUTILĂ și trebuie să dispară Cetățenii din Republica Moldova și România trebuie să se pronunțe cât mai rapid pentru Unire, susține George Simion. În plus, liderul AUR insistă ca Guvernul de la București să nu mai trimită ajutoare Maiei Sandu, atât timp cât nu dorește să-și dea mâna…

View On WordPress

E plăcut când vezi poezia nu doar în cărți. De multe ori, chiar și la Chișinău, am văzut versuri (simple inscripții, stickere sau graffiti) pe ziduri sau pe pereți. La un moment dat graficianul român Ion Barbu a umplut orășelul minier Petrila de poezie. Din câte știu a avut probleme cu forțele de ordine, dar rezultatul a fost o frumoasă carte de fotografie și poezie.

Arta grafică, designul și tipografia sunt înrudite cu poezia. De obicei lor li se alătură experimentul. În perioada avangardistă revistele culturale arătau ca niște albume de artă: e o plăcere și acum să răsfoiești revistele UNU, Urmuz, Contimporanul sau 75HP. Și aici ar trebui să le mulțumim bibliotecilor pentru arhivele lor digitale.

În perioada avangardistă poezia ilustrată grafic a fost un fenomen amplu, dar cu inscripțiile de pe ziduri de acum nu se poate spune același lucru. Cel puțin în Chișinău, până acum, versurile din spațiul public rămâneau obscure.

Ei bine, lucrurile s-au schimbat acum! Poster X Poem, un proiect lansat în România de studioul GLITCH a ajuns la Chișinău, datorită grupului AA+ (Anna Vasina, Aliona Ciobanu). În România, studioul GLITCH a unit artiștii grafici cu poeții și ca rezultat a ieșit o serie de postere care au fost expuse pe gardul Muzeului Național de Artă din București, dar și pe site-ul posterxpoem.com.  În România au fost făcute postere după poeziile scrise de Elena Vlădăreanu, Andrei Doboș, Cosmina Moroșan, Tara Skurtu, Dan Coman, Vasile Leac, Andrei Dosa, Mina Decu, Răzvan Țupa, Teona Galgoțiu, Svetlana Cârstean, Silvia Grădinaru, Andra Rotaru, Sebastian Sifft, Jesica Baciu, Radu Vancu. Cele 16 postere au fost aduse la Chișinău și expuse pe gardul Muzeului de Istorie, dar surpriza pentru noi toți a fost completarea ei cu 14 postree care unesc 14 poeți cu 14 artiști vizuali din Basarabia: Moni Stănilă x Veronica Gorii, Paula Erizanu x Maks Graur, Veronica Ștefăneț x Cristina Halp, Alexandru Vakulovski x Aliona Ciobanu, Dan Negară x Anna Vasina, Hose Pablo x Sandul, Artur Cojocaru x Alex Escu, Anastasia Palii x Adrian Gavriliuc, Artiom Oleacu x Ecaterina Șălaru, Iulia Iaroslavschi x Mihaela Mîndru, Ion Buzu x Veronica Belous, Cristina Dicusar x Ana Grigorovscaia, Victor Țvetov x Cristian Menumortu, Alexandru Cosmescu x Denis Foca.

This slideshow requires JavaScript.

Am fost, am văzut! Chișinăul chiar avea nevoie de așa ceva. Ar fi fost un eveniment pentru orașul nostru în timpuri normale, dar acum, după izolare, posterele aduc normalitate în viețile noastre. Sunt 30 de postere expuse pe un spațiu mare, deci nu există înghesuială, deși cât am admirat lucrările am văzut cum trecătorii se opresc, admiră grafica și poezia. M-am bucurat că am văzut și o echipă de la Moldova 1 filmând un reportaj. Are rost să mergi câțiva kilometri ca să vezi expoziția! Dacă nu ați făcut-o până acum, mai aveți timp până pe 26 iulie. E ceva care merită să rămână în memoria Chișinăului.

Autorul articolului: Alexandru VAKULOVSKI

Poezia pe stradă la Chișinău E plăcut când vezi poezia nu doar în cărți. De multe ori, chiar și la Chișinău, am văzut versuri (simple inscripții, stickere sau graffiti) pe ziduri sau pe pereți.

basarabia NU e România, marș acasă 😂

30 August 1940: Diktatul de la Viena. Von Ribbentrop apostrofat de M. Antonescu

Preluare integrala de pe Ziaristionline.ro (articol din 5 septembrie 2014, repostat ) Von Ribbentrop apostrofat de M. Antonescu in legatura cu Diktatul de la Viena: “Acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călca în picioare!” “Transilvania noastră e vrăjită”. Diktatul de la Viena, 30 august 1940

de Gh. Buzatu

Titlul articolului, realizat în temeiul unor cercetări de durată şi de predilecţie în bibliotecile şi arhivele româneşti sau străine (Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania), reflectă o realitate despre care, evident, s-a tot vorbit şi se va mai discuta, dar care, în contextul evenimentelor tragice pentru români, din 1940, toate decurgând asemenea unei reacţii în lanţ din Pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939, a fost decodificată de un remarcabil om de ştiinţă, economistul de faimă mondială Mihail Manoilescu (1891-1950). Ca politician sau diplomat, a eşuat lamentabil, având în vedere că, în calitatea-i de prim-delegat, a semnat odiosul Diktat de la Viena, într-un moment când – în anul crucial al pătimirii noastre – România a fost aşezată pe masa de operaţii a chirurgilor Marilor Imperii de ieri şi de azi şi, precum Polonia în alte timpuri, executată cu o grabă şi un nesaţ specifice numai sanguinarilor de profesie şi de vocaţie.

Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, în alte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şi total injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele se menţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de la Paris-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marele nostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şi erorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istorice străbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, când Războiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şi prin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale de consecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea va demonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinică şi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilor politici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate interesele permanente ale României în anii 1940-1944.

Una din problemele care a afectat raporturile româno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august 1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierdute în vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epoci a conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpului diplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu (iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Mihai Antonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum Grigore Niculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, cei dintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii. Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C. Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtă perioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunerea Guvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferent de convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român, problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şi constant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnat aşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până la Gh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de la Paris. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebită atenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustrului Nicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti, deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie (aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentru că, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915, pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă, încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.

Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei

Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şi Italia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul Regelui Carol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, după ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi iniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, al generalului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedări teritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernului demisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizării noilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fost desemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cu Berlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei. Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar în Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – în memoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie 1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nu vom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare, fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudinii legionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi în privinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar fi comunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta (cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie 1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la Benito Mussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, contele Galeazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei în naşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider al diplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la 22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederile sale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim von Ribbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel pe Antonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţa liderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o „elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungul anilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoarea impunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiara nefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-ar pretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a Mareşalului Antonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptat Diktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-a atacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, la Adolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.

Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în aceste acţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătate a anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23 august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialişti şi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler; el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, în cadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialele trebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editat monumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducerea istoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărime ale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţi vizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţi s.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care Ion Antonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de a discuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă în contradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler în persoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fără reticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat de învingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilor săi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atins şi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarte important, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictat notele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acela care a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, care s-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar în primul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruim asupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescu s-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 de întrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei lui Hitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunerea şi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminarea ostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.

Mareşalul Antonescu către Hitler: „România va avea un cuvânt greu de spus la stabilirea păcii generale”

Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a declarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că „Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziua următoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prin Diktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu de spus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942, Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în care fusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva zile după ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armata germană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul, ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie 1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-a îngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă o expunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o mică naţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acest Popor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de către romani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nu avem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţele încrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De la anul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă a durat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest proces istoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”

În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până în august 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă a Diktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din 23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment, recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fost motivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5 august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar mai putea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, drept care, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichului pentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şi consecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra a fost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa, confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destinele Ungariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba, evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de la Rastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţa arbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensa de o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asiste România, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibilei detaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazice categoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cu adevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentru părăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de 22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care tratase intens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, în cazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat.

Mihai Antonescu: “Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru”

Abandonându-l pe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţia asupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariile României (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujit delegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfel se impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de Mihai Antonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11 februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Român îndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă în prăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar Poporul Român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut îndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat, aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă de pe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii […]. Poporul Român […] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şi forţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, Poporul Român are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invazia ungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie să le treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” La rândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului, susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cu Adolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitat a fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie de principiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită oficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simplu şi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.

În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşal la Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori având discuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiect special al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci când Führerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşi liderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant: În timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebat Führerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestia Transilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerul mi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus: „Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspuns care să facă inutilă convorbirea…”

În etapa postbelică, în cadrul preparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de la Paris, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, se înţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, al URSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnale liniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseseră orice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost de înţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentat în plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh. Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulării Diktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferă întregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulată de articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord, smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost Poporul Român. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – în numele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, această hotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între Poporul Român şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unor relaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparator cu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce se referea, în fond, Gh. Tătărescu?

După 23 august 1944, cum am precizat, România, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenua pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS, a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutul datează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevederi condiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provinciei României), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulării integrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie 1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat în unanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentat necesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline de semnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauze câştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar el cuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-a întronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţul de grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retras şi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist, Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-a compus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:

„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea să completeze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! În atare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toată drama Transilvaniei din 1940?

Prof. Univ. Gheorghe Buzatu

The post 30 August 1940: Diktatul de la Viena. Von Ribbentrop apostrofat de M. Antonescu appeared first on Romania Military.

TOTUL PE SURSE ISTORICE, PE DOCUMENTE REALE, NU PE NĂSCOCIRI

Diaconescu nu-i istoric rău deloc, merită ascultat plus că majoritatea  istoricilor calumea de la orice facultate, o sa iti spună că nici un "istoric de librărie" nu-i bun în adevăratu sens la cuvântului. Unul dintre cei mai buni medieviști din Transilvania și cel mai bun profesor pe care l-am vazut în viața mea Turcuș Șerban, când o fost întrebat de un coleg despre Neagu Djuvara o zis ca sa nu-l mai asociem pe omu ăla cu istoria și cu studiul Istoriei.  Despre Iorga o zis că merită citit până înainte de anii 30' cànd o ia pe ulei rău (confirm) și și înainte dacă îl citim trebuie să înțelegem contextu istoric în care scrie pentru a părea agreabil. Cel puțin la Iorga are mare dreptate, pentru că multe supoziții de-ale lui in legătură cu originea toponimelor si cu originea unor asezări de pe teritoriul României s-au dovedit false. Ba mai mult dacă îi citești "Popoare turanice parazitare"(1915) și călătoriile prin Ardeal(1906), omu pușcă de șovinism și antisemitism. Again trebuie să înțelegi tot contextu istoric în care scrie ca sa nu ii arunci cartea la gunoi. Nu stiu dacă e corect să-l "arunci la coș" pe Iorga da trebuie citit cu atenție . Boia are și cărți bune, mai ales Germanofilii sau drama Germaniei. Nici "cum s-a românizat România" nu-i o lucrare rea dar dacă studiezi problemele în cauză mai adânc îți dai seama că în anumite privințe trage concluzii pripite/greșite. Vizavi de Securitate crede-mă că dacă cauți adânc prin arhive, 80% din profii universitari de azi au avut legaturi cu Securitatea. Măcar Boia după 30 de ani de amnezie o recunoscut singur :). I.A.Pop în schimb care apare și el în dosarele Securității nu zice nici mâlc și e mare șef la Academie și încă rector la noi la UBB. (Btw daca vrei să studiezi Evu Mediu calumea citești Marius Diaconescu sau Adrian Andrei Rusu nu I.A.Pop cu siguranță :).) Cât despre basarabeni nu știu cât de mult poti zice că îs "rusificați" pentru că ei din 1812 adică fix de la începutul mișcărilor național-romantice în Europa, or avut cu totu alt parcurs ideologic influențat de ruși. Statele moderne naționale s-or format datorită mentalitătii colective a majorității care a fost influențată de curentele naționale din sec 19 nu datorită faptului că voiau să fie aceeași țară de cateva mii de ani și nu-i lăsau alții. Spre exemplu dacă în Transilvania nu se înfiripa nici la unguri nici la români ideea de stat național și se forma în schimb o mentalitate bazată pe structurile feudale transilvănene îți garantez că nu avea loc nici o unire la 1918 poate doar prin puterea armelor. (Cert e că și așa Vaida Voevod și Maniu n-or fost prea încàntați de ce s-a întâmplat după unire). La fel și cu Basarabia, nu poti spune că ei îs români daca ei se consideră moldoveni numai pentru că la un moment dat in secolu 15 Moldova era întreagă și acuma partea estică face parte dintr-un stat numit România. Dacă am zice asta atunci ar trei să le acceptăm si la unguri partea cu "Transilvania pământ unguresc pentru că la un moment dat o fost parte a regatului feudal maghiar." Degeaba vorbim aceeasi limbă daca mentalul colectiv este diferit. De aia austriecii is austrieci si nu germani, de aia elvetienii is elvetieni si nu francezi/germani, de aia belgienii is belgieni si nu francezi etc. De aia și sintagma "români rusificați" pentru moldoveni îi un pic trasă de coadă tocmai pentru că mentalul colectiv al statului Moldova deși influențat de ruși a dus la formarea statului respectiv fiind un proces separat de cel al Moldovei de est(unde și acolo or existat ceva împotriviri în 1859 . So over all Diaconescu nu greseste :)

Radio Chișinău - 80 de ani

(9 octombrie 2019)

Oameni de cultură, jurnaliști și diplomați au participat astăzi, la Chișinău, la o conferință dedicată împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea primului post de radio la Chișinău – Radio Basarabia. Prin relansarea de către Societatea Română de Radiodifuziune a postului Radio Chișinău, la 1 decembrie 2011, potrivit Președintelui Director General al Societății Române de Radiodifuziune, Georgică Severin, s-a revenit în locul unde acum 80 de ani a apărut primul post regional - Radio Basarabia. Acesta a jucat un rol important în păstrarea și cultivarea spiritului românesc și a limbii române în stânga Prutului, obiective preluate ulterior de către Radio Chișinău, parte a unei structuri socotită în România cea mai de încredere sursă de informație și anume Radioul Public. Ne mândrim cu faptul că dăm știri adevărate, verificate și nemanipulate chiar dacă nu sunt întotdeauna și cele mai spectaculoase. Radio România rămâne instituția media cu cel mai mare capital de încredere din media românească.

La conferință a participat și ambasadorul României la Chișinău, Daniel Ioniță. Diplomatul a declarat că, prin relansarea postului Radio Chișinău, s-a demonstrat că tot ce-i românesc nu piere. În Basarabia e nevoie de o voce corectă, este nevoie de o voce puternică, de profesionalism și de susținere pentru crearea unui spațiu comunicațional între cele două state.

Silvia Grosu, doctor în istorie, a făcut o retrospectivă a evenimentelor ce au precedat lansarea Radio Basarabia. Ea a menționat că deschiderea acestui post la Chișinău s-a făcut din considerente strategice, pentru a contracara propaganda comunistă a postului Maxim Gorki din Tiraspol. Eforturile Societății Române de Radio, de la acea vreme, au făcut ca postul Radio Basarabia, lansat la 8 octombrie 1939, să aibă o putere de emisie excelentă, care să depășească de două ori pe cea a postului Radio București și pe cea a postului Radio Tiraspol.

Radio Basarabia a funcționat doar 300 de zile. În iunie 1940, postul a fost preluat de puterea sovietică, iar un an mai târziu a fost aruncat în aer de Armata Roșie aflată în retragere.

Serviciul  Comunicare și Relații Publice

Adăugat de Luciana Gingărașu

Basarabia e România – ILD

Basarabia e România

România a reușit să convinga Bruxelles-ul ca Unirea e unica soluție pentru securizarea graniței UE în sud-estul Europei

România a reușit să convinga Bruxelles-ul ca Unirea e unica soluție pentru securizarea graniței UE în sud-estul Europei

România a reușit să convinga Bruxelles-ul ca Unirea e unica soluție pentru securizarea graniței UE în sud-estul Europei În contextul războiului, România a reușit să convinga Bruxelles-ul ca Unirea cu Basarabia e unica soluție pentru securizarea graniței UE în sud-estul Europei. Bombardamentele rusești au lăsat Republica Moldova într-o pană de curent masivă, pentru a doua oară în ultimele două…

View On WordPress

INTERVIU ZIARULNATIONAL.MD // Radu Moraru: „Basarabia are o singură opțiune. E în faliment economic, Moscova nu mai are bani să o sponsorizeze, politicienii sunt varză de Bruxelles… Singura opțiune este Unirea!”

INTERVIU ZIARULNATIONAL.MD // Radu Moraru: „Basarabia are o singură opțiune. E în faliment economic, Moscova nu mai are bani să o sponsorizeze, politicienii sunt varză de Bruxelles… Singura opțiune este Unirea!”

Dle Radu Moraru, de ce ați decis să renunțați la „cea mai frumoasă meserie din lume”, așa cum spuneați acum câțiva ani, pentru a candida independent la Președinția României? Dragii mei ziariști NAȚIONALI și dragi cititori, „cea mai frumoasă meserie din lume”, cum e cea de ziarist, așa consider eu, s-a sfârșit atunci când un sistem mafiot a pus mâna pe România. Sistemul are presa lui,…

View On WordPress

Premiile decernate celor mai buni jurnaliști din 2018 la Gala Premiilor Superscrieri #8

Ediția #8 a Galei Premiilor Superscrieri, moderată de Amalia Enache și Tudor Mușat și organizată de Fundația Friends For Friends (ffff.ro) i-a premiat aseară, 25 martie, pe scena Teatrului Național București – Sala Studio, pe unii dintre cei mai buni autori din România care ne-au relevat aspecte importante ale realității anului 2018.

„După mine, un jurnalist adevărat ar trebui să îndeplinească următoarele calități: în primul rând să fie sincer, adică o transparență față de sine și de realitatea care îl înconjoară. În al doilea rând, să aibă curajul de a spune adevărul așa cum îl vede și, suplimentar, de a-l apăra în momentul în care i se contestă. Iar dacă e convins de contestatari că nu deține adevărul în întregimea lui, să accepte această situație. Adică să fie sincer până la capăt. Un jurnalist trebuie să aibă o agerime a cozii ochiului – să prindă toate aceste micro-formații ale cotidianului care tulbură viziunea și să aibă capacitatea de a le înlătura.” – Mihai Șora, filozof și eseist, cu un mesaj special pentru Gala Superscrieri.

Marele câștigător al serii a fost jurnalistul de investigație Victor Ilie, ale cărui investigații denunță corupția din interiorul sistemului medical românesc. „Spitalul meu de stat” și „Institutul de boli inventate”, publicate pe RISE Project au câștigat premiul I la categoria Investigație, iar cel din urmă și marele premiu Superscrierea Anului, în valoare de 1500 de euro, susținut din donațiile private ale comunității Romanian Business Leaders.

„Sunt super-fericit că am luat cel mai premiu dintre premiile pe care le poate lua un reporter în România, pentru că textele mele au mai ajuns la niște oameni. Dintre oamenii ăștia, dacă le place textul, sper ca macar 1 sau 2 își vor găsi curajul să povestească despre mizeriile pe care le văd la muncă, fie că lucrează într-un spital, într-o primărie sau în marile corporații globale.” – Victor Ilie, marele câștigător, în prezent jurnalist Inclusiv.

Premiul juriului, strâns din taxa de înscriere în concurs a fost acordat redacției Să fie lumină, pentru întreaga activitate de documentare a cultelor religioase în anul 2018. „Foarte mulți dintre voi și dintre noi ne-am întrebat cum Dumnezeu am ajuns la referendumul de anul trecut. Dacă aveam proiectul Să fie lumină poate nu mai ajungeam.” – Teodor Tiță, director de știri Europa FM, membru al juriului.

Premiul Superscrierea Cititorilor, ales prin votare și susținut de cititorii care au cumpărat Cartea Superscrieri 2.0, a mers către redacția Recorder.ro, pentru materialul Catedrala Umilirii Neamului.

„Din peste cele 30 de premii din seara aceasta, unul singur a mers către presa tradițională. Mă gândeam că asta poate fi o știre, nu? Unul din 30 – restul e la „zona curată a presei noastre”. Zona curată a presei înseamnă să onorăm nu doar talentul, ci să onorăm publicul lăsând să ajungă la el acele articole care sunt cu adevărat cele mai bune, care exprimă cel mai bun, relevant și muncit dintre actele jurnalistice de pe parcursul unui an și nu ceea ce noi calificăm drept imaculat, pur și conform cu propriile noastre credințe.

Cred că așa îi respectăm cu adevărat pe cei despre care scriem sau relatăm. Ani de zile am citit zeci de materiale senzaționale la Premiile Superscrieri despre incluziune, despre acceptare, despre toleranță și despre gestul de a fi împreună. în același timp mi se pare că, an de an, Premiile Superscrieri par că exclud tot mai mult o parte a presei, care n-ar fi suficient de cinstită ��n ochii noștri, ai celor care facem selecția aici. Noi ca jurnaliști pledăm contra etichetărilor, contra categoriilor, dar atunci când vine vorba de aceste premii mă gândesc dacă nu cumva votăm în funcție de niște bariere ale corectitudinii și cinstei, care ne izolează de fapt.” – Cătălin Tolontan, redactor șef Libertatea, membru al juriului.

Lista de câștigători a fost selectată de juriu din cele peste 200 de aplicații înscrise de autori în competiție și acoperă presa scrisă, video și foto din anul 2018, preponderent independentă, dar și mainstream: Emilia Șercan – președinte juriu, Bogdan Dincă, Cătălin Tolontan, Dan Duca, Florin Negruțiu, Georgiana Ilie, Irina Păcurariu, Marius Comper, Mary Vignoles, Mihnea Măruță, Mona Dîrțu, Oana Giurgiu, Paula Herlo, Paul Radu, Petruț Călinescu, Robert Schwartz, Teodor Tiță și Tudor Chirilă ca jurat special. Precizare: ca în fiecare an, în cazul conflictelor de interese, membrii juriului s-au recuzat de la evaluarea anumitor materiale înscrise.

PREMIILE PE CATEGORII DE CONCURS – premiile I în valoare de 800 de euro fiecare au fost susținute de FAN Courier, Orange România, Centrul pentru Jurnalism Independent, Kaufland și Enel. PORTRET- categorie susținută de FAN Courier PREMIUL I x2: Diana Meseșan, Ca pe tine însuți – Scena9 și Elena Stancu, seria „Aveți grijă de copii” – Teleleu.eu PREMIUL II: Irina Tacu, Nicăieri nu-i mai bine – Decât o Revistă PREMIUL III: Valentin Șchiopu, Dorina nu s-a dat cu Securitatea – PressOne

REPORTAJ – categorie susținută de Orange România PREMIUL I: Diana Meseșan, Sindromul Italia – Scena9 PREMIUL II: Nicoleta Rădăcină, fotografii de Andrei Pungovschi, Pentru tine, ceva veșnic – Decât o Revistă PREMIUL III x2: Andrei Crăciun, Profetul – Să fie lumină și Oana Moisil, Cei care pleacă – Recorder.ro

INVESTIGAȚIE – categorie susținută de Centrul pentru Jurnalism Independent PREMIUL I: Victor Ilie, Spitalul meu de stat și Institutul de Boli Inventate, RISE Project PREMIUL II: Bianca Felseghi, Suveica prin care guvernul Orbán finanţează campania de identitate a secuilor – PressOne și Liuba Șevciuc, Olga Ceaglei, Nicolae Cușchevici, Paradisul oligarhului – RISE Moldova PREMIUL III: Ovidiu Vanghele, Paula Căbescu, Omul nostru din Monaco – Să fie lumină

OPINIE – categorie susținută de Kaufland PREMIUL I: Oana Moisil, Pentru că nu e bine acasă – Decât o Revistă PREMIUL II: Smaranda Bălan, Statul în cap și statul în tăcere: două imagini cu copii din România, între Pitești și Sibiu – Republica.ro PREMIUL III: Andrei Crăciun, Basarabia e România, dar Republica Moldova nu e – Recorder.ro

TV&VIDEO JURNALISM PREMIUL I: Andrei Udișteanu, David Muntean, „Nu e nimeni acasă”, Recorder.ro Materialul a primit în urma acestui premiu invitația de a fi difuzat în cadrul TIFF – Festivalul Internațional de Film Transilvania, alături de motivația organizatorilor: „este o temă de actualitate, care a apărut recurent în media din ultimul an și credem că e important să provocăm o dezbatere în acest sens.” PREMIUL II: Liuba Șevciuc, Iurie Sanduța, Brigada de mercenari – RISE Moldova PREMIUL III: Liviu Tofan, Brașov 1987. Doi ani prea devreme – TVR

FOTOJURNALISM – categorie susținută de Enel SUBCATEGORIA FOTOGRAFIE DOCUMENTARĂ PREMIUL I: Ioana Cîrlig, Nothing to Fear – ioanacirlig.ro PREMIUL II: Mircea Reștea, Oamenii de pe Pirita – DoR & Documentaria PREMIUL III: Octav Ganea, Emigranți – Inquam Photos SUBCATEGORIA FOTOGRAFIE DE NEWS PREMIUL I: Ioana Moldovan, Miss & Mister Down – ioanamoldovan.blogspot.com PREMIUL II: Ovidiu Dumitru Matiu, Lăsatul de sec – Inquam PREMIUL III: Radu Tuță, Protest Piata Victoriei 10 august 2018 – Agerpres

Premiul special Acti-vloggerul anului, creat împreună cu Bitdefender și jurizat împreună cu Tudor Chirilă, a fost oferit lui Mihai Alexandru Hash – o voce tânără care are potențialul de schimba percepții și își mobilizează comunitatea în scopuri sociale.

Foto: Liviu Florin Albei

https://ift.tt/2UY8bOu https://ift.tt/2CFkzfn

Marșul Centenarului - Câmpulung Muscel Venim! https://ift.tt/2JXagnT

Basarabia e România, dar Republica Moldova nu e

Basarabia e România, dar Republica Moldova nu e

Un copil din Chișinău asistă la Centenarul Unirii, în Piața Marii Adunări Naționale din Capitala Republicii Moldova. FOTO: Andreea Alexandru O viziune personală și sentimentală despre cum s-a schimbat Basarabia în ultimul deceniu și ce mai putem face cu Unirea. I. 2007 Abia trecusem de douăzeci de ani când am trecut eu prima dată Prutul. La Chișinău am ajuns zburând și multe cruci am mai lăsat…

View On WordPress

”Să trecem, divizii române, Carpații,

La arme cu frunze și flori,

Ne-așteaptă izbânda, ne-așteaptă și frații,

Cu inima la trecători…” – Marș Obștesc.

Războaiele pot fi drepte și nedrepte, scurte sau interminabile, mondiale sau – ferească Cel de Sus – atomice. Tratatele de istorie actuale ne prezintă războaie de 5 zile, de 7 ani, de 30 de ani, de 100 de ani… Paradoxal, niciun război n-a rezolvat total problemele pentru care a început. A adus corecții, insignifiante, iar taberele fost combatante au rămas tot nemulțumite. De pildă, Primul Război Mondial a creat oportunități uriașe pentru națiunile mici, de regulă ignorate în tratatele politice din secolele anterioare, dar, atenție!, a dus la dispariția a trei imperii: țarist, austro-ungar și otoman.

Primul măcel mondial, în care au murit peste 10 milioane de oameni, a început în Europa și s-a încheiat sub semnul Programului în 10 puncte al președintelui american W. Wilson, caracterizat de gazetarii momentului astfel: ”Vizionarismul unui profesor american de istorie universală, devenit președintele celei mai inovatoare națiuni moderne, a aruncat peste bord practicile sclerozate ale politicienilor europeni și a redesenat harta Europei, în temeiul unui principiu înlăuntrul căruia dreptul istoric și cel natural coincideau. Este vorba despre principiul naționalităților. Așa s-a născut o Europă care va supraviețui și viitoarei mari conflagrații. Nimic nu era forțat în acest principiu, întrucât el consacra o realitate preexistentă, cea a națiunilor care își reclamau dreptul la propriile state naționale. Secolul anterior se desfășurase sub semnul dreptului natural al tuturor națiunilor la existență istorică” (v. articolul semnat de Mihai Dorin, în ”Ziarul de Iași”, din 12 septembrie 2017). Probabil din aceste considerente, prima conflagrație mondială a fost numită de francezi Marele Război, iar de români – Războiul Reîntregirii, pentru că s-au reîntors ”acasă” provinciile înstrăinate: Basarabia, Bucovina, Transilvania…

Cum centenarul Marii Uniri ”bate la ușă”, destule condeie autorizate și documentate au reconstituit deja evenimentul solemn de la 1 Decembrie 1918, care se vrea, firește, înălțător. Moment în care APROAPE toți românii s-au adunat laolaltă, într-un stat național unitar. APROAPE, pentru că România Mare a existat doar 22 de ani, după care a fost ciuntită de statele neprietene. Începutul l-a dat Pactul Ribbentrop-Molotov, declarat nul și neavenit, care, printr-o trăsătură de creion, a scos din granițele României și-a plasat în imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței.

* Fără Regina Maria, Marea Unire nu ar fi avut loc

1918 este un an epocal. Este anul Reîntregirii neamului, dar și al confirmării unui fapt înălțător: românii au avut atunci oameni politici de elită. Cum se numeau ei aflăm din recenta carte, ”Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, semnată de prof. univ. Alin Ciupală. Structurată pe cinci capitole mari, cartea vorbește numai despre femeile eroi: Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu – eroina de pe Jiu, Măriuca Zaharia – copilul erou… Se înțelege că autorul n-a plănuit să diminueze rolul bărbaților în Războiul Reîntregirii, dar n-a neglijat nici sexul frumos. De pildă, despre Regina Maria se spunea că era o femeie extrem de frumoasă.

Dacă, în timpul războiului, femeile nu au luptat în tranșee – cu unele excepții notabile – nu au condus oști ori politica mare, asta nu înseamnă că au lipsit din istoria războiului. Regina Maria a stat permanent lângă soțul ei, Ferdinand, depunând un efort perseverent și continuu pentru a-i zdruncina convingerile filo-germane și a-l determina să accepte intrarea României în război alături de Antanta. Poate de aceea, într-un scurt discurs, a dat asigurări că va fi ”un bun român”. Poate, din aceleași motive, președintele Klaus Iohannis a refuzat recent să mai viziteze Kievul, când a aflat că românii din Ucraina sunt lipsiți de cele mai elementare drepturi. Să nu uităm că Regina Maria, într-o situație tensionată, a declarat: ”Eu de țara asta nu mă despart (de România, n.n.). Înțeleg aspirațiile ei și le îmbrățișez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am” (v. Ion Scurtu, ”Monarhia în România 1866-1947”, Ed. Danubius, București, 1991).

Și să nu uităm că, după căsătoria cu Ferdinand, prima ieșire a Reginei Maria a fost făcută pe Valea Bistriței. Familia Regală s-a plimbat cu pluta pe Bistrița, apă zglobie. A vizitat târgul Pietrei, Bicazul și ”dulcele târg” de pe Bahlui. În așezarea de sub Cozla, a tras la casa liberalului Nicu Albu, om politic important, primar, prefect, deputat, senator mulți ani.

Când poposea la Piatra, Regina Maria mergea Peste Vale, la moșia gen. Averescu, pe Doamna, unde exista un sanatoriu pentru răniți. Să nu uităm că soția lui Ferdinand era numită ”mama răniților”.

#gallery-0-4 { margin: auto; } #gallery-0-4 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-4 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-4 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Cea mai lungă ședere în Neamț a Reginei Maria s-a petrecut în perioada iulie-octombrie 1918, în timpul războiului. Atunci, regina a plănuit să-și ridice o casă la Bicaz, pe care o numește în memoriile sale ”casa visurilor mele”.

Pur și simplu, s-a îndrăgostit de plaiurile Neamțului: ”Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o reîntregită, a cărui soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută (…) Am găsit locul pe care îl visa sufletul meu… cu pajiști ca din rai și o priveliște cum nici că s-ar putea dori mai frumoasă. Ceahlăul se înalță ca o fortăreață uriașă pe fundal, într-o parte se deschide larg valea spre Hangu, iar pe partea cealaltă sunt dealuri înalte, îmbrăcate într-o pădure întunecată… E un loc minunat, cu voia Domnului, aici am să înalț într-o zi, casă albă ca zăpada visurilor mele. Bicaz, 19 iulie-1 august 1918”. Din păcate, mult trâmbițata casă regală nu s-a mai ridicat niciodată în Neamț.

Lumea se pregătea de un nou măcel mondial, era panicată. Degeaba a venit la Piatra prof. univ. N. Iorga, președintele Comisiei Monumentelor Istorice. Degeaba s-a sfătuit cu preotul C. Mătase, cel care, în mahalaua Precista, a ridicat Casa Națională ”Regina Maria”.

Pe tot timpul Războiului Reîntregirii, soția regelui Ferdinand Unificatorul a stat în centrul evenimentelor politice și, evident, a fost foarte apreciată. Unii monarhiști au devenit entuziasmați, chiar exagerați, mergând până la a spune că România Mare a fost făcută de regină. Regele Ferdinand a reacționat: ”De la început mi-am impus această regulă de conștiință: să fac abstracție de mine însumi, să nu țin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege”.

O altă româncă adevărată, care, de data asta, a luptat pe front, cu arma în mână, a fost ”eroina de la Jiu”, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu.

Călăuzită de cele mai nobile sentimente față de patrie, a îmbrăcat mai întâi haina albă de asistentă medicală, apoi pe cea de soldat. A apărat pământul strămoșesc cu arma, ca fratele ei căzut la datorie. S-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul războiului. Rănită în luptă, a ajuns la Spitalul ”Ferdinand” din Iași, unde a fost vizitată de regina Maria. Refăcută, s-a reîntors pe front, căzând eroic în bătălia de la Mărășești, onorând steagul românesc.

Despre un alt erou, de data aceasta un copil, se găsesc informații importante în cartea de Citire, de la primară. Eroina era o elevă de școală, se numea Măriuca Zaharia și s-a sacrificat pentru țara invadată de neprieteni. Trecutul, dacă nu e povestit, se uită. Să-l povestim, deci!

* Cimetière des Héros Roumains

Sunt 100 de ani de atunci. Era pe vremea Războiului Reîntregirii. La intrarea în război alături de Antanta, vitejia ostașilor noștri nu a întârziat să dea roade. Reîntregirea țării într-un stat unitar era visul tuturor românilor, atât al celor din afară, cât și dinăuntrul Arcului Carpatic, aflați de veacuri sub tirania austro-ungară. Înaintând din sud spre trecătorile Carpaților, Armata Română a obținut însemnate victorii și a eliberat o bună parte din Transilvania, în zona Predeal-Brașov-Sibiu. Evident, au fost și pierderi.

687 de prizonieri de război români au ajuns în lagărele de la Soultzmatt și alte localități din Alsacia, aflată, în acea vreme, în posesia Germaniei.

Din ianuarie până la finele anului 1917, prizonierii români au fost ”rași” de pe fața pământului. Pe locul fostului lagăr, astăzi există un cimitir, cu numeroase cruci albe și o placă comemorativă: ”Cei 687 prizonieri de război români care dorm în acest cimitir sunt morți de frig, privațiuni și tortură” (v. articolul ”Soultzmatt”, semnat de Cornelia Petrescu, România literară, nr. 29, iulie 2017). Pe crucile albe se pot citi numele: Stan Ion, Pandele Ilie, Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin… Și iar Ion, Neculai, Vasile și Dumitru….

Pe 9 aprilie 1924, Regele Ferdinand și Regina Maria, aflați în vizită în Alsacia, au poposit în cimitirul de la Soultzmatt. Ulterior, o placă a consemnat mesajul Reginei: ” Soldați români, departe de țara voastră, pentru care v-ați sacrificat, odihniți-vă în pace, înconjurați de glorie, în această țară care nu vă este străină. Maria, Regina României”

O statuie albă, stilizată, o femeie, supraveghează odihna eroilor. Pe piatra ei scrie, cu litere minuscule: ”Monumentul mamei soldatului”.

Prof. Dumitru RUSU

Femeile în războiul reîntregirii ”Să trecem, divizii române, Carpații, La arme cu frunze și flori, Ne-așteaptă izbânda, ne-așteaptă și frații, …