Louise Gluck, from October

Bună Georgiana ! 🤗 Îmi cer iertare de deranj dar ai idee din ce film sunt aceste imagini ? Le-am găsit pe Instagram și cineva spunea că a văzut filmul și că este frumos. Am uitat sa salvez acea postare unde era trecut și titlul filmului. Aceste poze le-am găsitai mai târziu pe o altă pagină de Instagram dar nu era trecut și numele filmului. Un ultim detaliu pe care mi-l amintesc este că titlul este destul de lung și că este în japoneză. Mulțumesc ! 🙏

Hey heey! Scuze ca raspund asa tarziu, am tot fost brambura. :))

Mai asta nu e dintr-un film NaruSaku. E editat. Dar cred ca ti-au raspuns de la narusakufactory deja despre asta, ca parca am vazut un tag la ei.

Scuze ca raspuns asa tarziu. Sunt intr-un fel de pauza de pe social media. Plus ca pe Tumblr lucrurile au fost cam moarte pentru o lunga perioada si mi-e greu sa ma reacomodez la el.

De aia vin pe aici din an in Paste, vorba aia :D

E noapte și nu pot să dorm. Toată lumea pare că a adormit. E prea multă liniște și nu pot să respir închisă între cei patru pereți ai camerei. Ies afară. Răcoarea nopții fără stele, zgomotul valurilor, chicotele ce se aud dinspre plajă, toate acestea mă izbesc, mă aduc la realitate.

Pentru moment uitasem unde mă aflu. Întâmplările acelei zile încep să se deruleze în fața ochilor. Fericire, tinerețe, speranță. Știam că de asta am nevoie, dar lipsea ceva. Spiritul Vămii de peste zi este înlocuit cu ceea ce văd și simt acum, la ora asta târzie în noapte, noaptea fără stele.

Și atunci mă trezesc din reverie și realizez că nu sunt singura care nu poate să doarmă, ai cărei demoni o țin trează și nu se potolesc până nu…

Ești acolo, pe plajă, cu spatele la mine, inundat de fumul țigării, privind în larg. Fumezi acea țigară ca și cum propria ta viață ar depinde de asta. Ceva mă face să mă apropii și totuși ceva mă ține la distanță. Cred că îmi este de ajuns să te privesc. Mă așe pe nisipul rece și mă uit spre mare, încerc să găsesc cu privirea ceea ce vezi tu, poate așa o să te înțeleg puțin mai bine.

Lângă tine stau abandonate o sticlă de bere și o carte. Probabil ai renunțat la ele, preferând să stai acolo și să te gândești numai la ce tu știi.

Dintr-un cort de pe plaja noastră începe timid să se audă un cântec cunoscut mie. Liniștea dulce și intoxicantă a nopții nu este tulburată de versurile pe care am adormit plângând și sperând nopți în șir… am cerșit la cer prea multe… mi-am dorit ce n-am avut… ce credeam că nu voi pierde… ieri deja era pierdut…

Se pare că nu sunt singura care tresare la acest cântec. Te văd întorcându-te spre căsuță, spre mine. Nu fac nimic, te văd cum te apropii, dar rămân acolo și nu fac absolut nimic. Acum mă vezi și tu. Îmi rostești numele așa cum ai făcut-o de atâtea ori.

Mă întrebi ce am pățit, de ce plâng. Până să îmi spui asta, nici nu observasem că începusem să plâng. Niciodată nu plâng de față cu cineva, încerc de fiecare dată să mă abțin, să par puternică, dar acum e prea târziu, pentru că m-ai surprins.

Prezența ta nu mă mai intimidează ca înainte, mă simt mai natural acum cu tine, mai familiar.

Arăt spre direcția cortului din care „închisoarea” încă răsună. Și în momentul acesta aș vrea să pot să îți spun tot, aș vrea să urlu din străfundul plămânilor, aș vrea să ard ca mai apoi să renasc din cenușă, aș vrea să fii tu acela, să te las să mă cunoști, să mă asculți, pentru că știu, și nu întreba de ce, dar știu că tu ai putea să mă înțelegi, că demonii noștri au același glas, că acele cicatrici ar putea fi vindicate, aș vrea, doar, aș vrea…

Aș vrea să am curajul, noaptea fără stele ar fi singurul martor, totul s-ar pierde în zgomotul valurilor ce se sparg la țărm, lacrimile stinghere ce curg acum pe obrajii fiecăruia dintre noi, fără să le știm cauza, ar fi singurele de care ne-am agăța zilele următoare. Acele momente s-ar extinde la infinit, acea disperare s-ar dizolva ca lacrimile ce încep acum să se usuce. Nu ar trebui să existe cuvinte, minciuni, amăgiri, regrete. Suntem singuri și așa vom fi întotdeauna, fiindcă doar noi știm cum e să pierzi, să vrei să dispari, să urli fără să te audă nimeni.

Am putea să profităm, să hrănim acel monstru cu ceea ce are nevoie, cu disperare, teamă, iubire…

Dimineața nimic nu ar mai conta. Zorii ar putea șterge acea noapte fără stele, martorul tăcut al adevărului ce tocmai îi fusese revelat. - 07.06.2016

“Îmi plimbam ochii în stânga și dreapta urmărind numărul inscripționat pe biletul șifonat. Când mi-am găsit locul la clasa a II-a, mi-am aruncat micul rucsac de care atârna o pufoșenie ovală, pe scaunul alăturat. Priveam cu nostalgie pe geamul pătrățos, așteptând cu entuziasm și dor ca roțile așternute pe șină să mă conducă spre destinația cerută cu o oră mai devreme. Vremea era posomorâtă și trăgeam nădejde să nu mă contopesc și eu împreună cu ea. Viața mea avea să se schimbe. Când trenul trecu rece peste locul în care îmi petrecusem întreaga viață, sufletul meu se simți eliberat din colivia în care stătu captiv ani întregi. Mi-am zâmbit în oglinda geamului, simțind că trăiesc cu adevărat, că nările mi-au fost desfundate de aerul proaspăt de speranță. Era primul lucru pe care-l făcusem pentru mine în toți anii aceștia; era prima dată când fusesem egoistă și acceptasem să las trecutul și oamenii bolnavi în spate. În următoarea oră mă concentrasem pe cartea pe care o cumpărasem cu o săptămână în urmă. Când mi-am ridicat privirea să observ unde staționase trenul, am rămas surprinsă să remarc prezența unui tânăr pironit pe scaunul vizavi de al meu. Rămasem statuie, agațându-mă de ochii lui verzi, în timp ce încercam retrospectiv să descopăr sosirea lui. Mă gândeam dacă în tot acest timp mă studiase. Reveria mea fu alungată de vocea domnului controlor, care îmi ceru verificarea biletului de călătorie. Îl prezentasem în acceași stare. După colțurile gurii acestuia, sesizasem amuzamentul lui. Mă deranja, dar trebuia să accept, întrucât mereu fusesem o împiedicată. Când am revenit la lectură, mi-am dat seama că brunetul nu mă evita din analizat. Mă intimida și oricât încercam să fiu prezentă conținutului cărții, nu puteam. Citeam pagini fără să le înțeleg mesajul, iar asta era ceva neobișnuit pentru mine. Mă enerva la culmea comportamentul lui. Când m-am inclus singură în jocul lui, am eșuat. Nu reușisem să-mi susțin privirea ridicată, devenind din nou împiedicată. Îmi scăpasem semnul de carte sub scaunul lui. Îmi înghițisem saliva. Spre uimirea mea, brunetul circumspect se dovedi a fi și gentleman. Îmi ridicase semnul și mi-l înmână, oferindu-i drept mulțumire o înclinare ușoară din cap. Alte momente de priviri au urmat și începusem să-l încadrez în categoria ciudaților. Am ripostat.

— Am ceva pe față? am întrebat răspicată.

— Nu, eu doar...răspunse intimidat, deși intimidată eram eu.

— Tu ce? am adăugat nervoasă, dar păstrându-mi calmul în ton.

— Eu doar...Îmi cer scuze! Dar ești frumoasă.

Am lăsat ca ultimul cuvânt să plutească în aer, după care m-am pornit să-mi iau rucsacul și să-mi găsesc alt loc.

— Rămâi! Nu vreau să crezi că încerc să te abordez. Eu doar...spun ce simt. Mi-am permis să apreciez lucrurile frumoase în viață.

Am rămas mâlcă pentru o secundă, încercând să-mi păstrez armura pe care o îmbrăcam în fața bărbaților. Nu aveam de gând să-mi las orgoliul pe apa sâmbetei pentru un brunet care nu mă scăpase din ochi mai mult de o oră. Dar inima mea naivă sărea ca mingiuța.

— Mai exact, ce-i frumos la mine? Privește în jur! Uite câți oameni frumoși.

— Fizic, dar lăuntric?

— Adică sugerezi că-mi citești sufletul? răspund nedumerită.

— Da.

— Și cum e sufletul meu?

— Frumos, cum am precizat la început.

— Și cei din jur nu au sufletul frumos?

— Nu știu. Al tău e frumos pentru că e diferit. Diferit întrucât a pătimit prea mult.

— Cum ți-ai dat seama de asta?

— Bănuiesc că te-ai întrebat de ce te-am privit în tot acest timp. Tot ce pot să-ți spun e că lacrimile prelinse pe obraji, cât și suspinul înfundat în carte nu pot fi ignorate. Dar cartea aceea, o Doamne, te include în sfera melancolicilor.

— Ce are cartea aceasta? am completat afișând un scurt surâs, după ce îmi ștersem lacrimile.

— Ai văzut filmul? Sau ești genul de persoană care preferă finalurile triste?

— Ar trebui să știi asta, doar ești medic de suflete. Întâi citesc cartea, apoi vizionez filmul.

— Ce-ai zice să vedem filmul împreună? propune scoțându-și laptopul pe genunchi. Ieși puțin din zona ta de confort!

— Acum?

— Da, îmi răspunse, mutându-mi rucsacul pe scaunul lui și așezându-se lângă mine.

Ne-am familiarizat unul cu celălalt. O oră jumate mai târziu, se amuză de lacrimile scurse pe pomeții mei. Știa că-mi plac finalurile triste, deoarece mă caracteriza și reflecta realitatea în care trăisem. La coborârea din tren, îmi atinse mâna și îmi zise că viața mea tocmai acum va începe. Nu am înțeles atunci ce voia să-mi zică, însă la următoarea întâlnire neplanificată, mi-am dat seama că după o viață de amărăciune și lipsită de culoare, Dumnezeu mă răsplătise, oferindu-mi un om care avea grijă de mine, de singurul balon păstrat în suflet. Îmi spuse că văzuse filmul înainte de mine, că mă zărise de când urcasem în tren, că eram singurul suflet asemenea sufletului său, rănit, dar pregătit pentru vindecare. Mă învățase că undeva, într-un colț de lume, mai există oameni buni și de asemenea, mai există suflete pereche. Trebuia doar să am răbdare.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

Cu pași mici, în șoaptă Mai urc o treaptă, înc-o treaptă Spre-acel cămin unde odată… mă așteptau, doi ochi albaștri.

Acei doi ochi mi-au fost năpastă Găseam în ei putere de-a trăi, Vedeam uneori un cer albastru… iar alte ori , gram de speranța nu era în ei.

Mă urmăreau mereu, doi ochi albaștri Acasa, parcuri, teatru uneori … Pierzându-mă, târziu … pe străzile orașului Visam să scap de amintirea lor.

Cum am iubit doi ochi de basme! Nu cred, nu voi iubi alte culori. Bărbatul meu, cu ochi albaștri M-a șters din viața lui de tot.

                                                               Izvorean M.

iartă-mă că n-am ajuns la timp

iartă-mă că n-am ajuns la timp. sunt, poate, singurele cuvinte pe care aș vrea să le mai citești de la mine. restul, ca să fiu sinceră, sunt doar baliverne așternute în online atunci când plângeam, mă recuperam după o sesiune de plâns sau eram fericită. toate din cauza ta.

scriu asta la început de an, obosită puțin, terifiată la gândul că poate, într-o zi, vei citi. mi-ai cerut cu multe săptămâni în urmă un fragment, unul cât de mic, din ceea ce am scris aici despre tine. și, îmi permit acum să te citez:

''te-ai gândit că dacă aș citi tot ce ai scris tu despre mine, aș reuși să schimb în bine unele lucruri la mine și că, dacă aș citi când tu ai muri, ar fi mult prea târziu pentru acea schimbare? e cum ai ascunde insulina de un diabetic. ai leacul bolii mele în memoria pc-ului tău și... mă lași să mor. ''

adevărul e că toate adevărurile de aici sunt... complicate. ce am scris despre tine reprezintă mai bine de patru ani din viața mea, din amintirile mele, din momentele mele bune sau rele, pe care am ales, mai mult sau mai puțin, să le împart cu tine.

în tot ce am scris n-am îndrăznit o singură dată să te blamez sau să te judec, chiar dacă din unele cuvinte s-ar putea înțelege asta. tot ce mai știu la ora asta târzie, căci deja e dimineață, e că te-am divinizat și am făcut din tine artă. am decis cu mult timp în urmă că meriți asta, indiferent de cât de multe voci aveam în spate care mă judecau. am spus în stânga și în dreapta că omul de lângă mine (impropriu spus) nu e monstrul pe care îl cred, indiferent de câtă daună i-a putut cauza sufletului meu.

te-am descris în fel și chip, chit că nu ai fost niciodată lângă mine. așa, ca fapt divers, aș vrea să te doară puțin cuvintele astea. să te doară puțin mai mult.

nu, nu ai fost niciodată lângă mine.

și e unul dintre adevărurile pentru care, din nou, nu te condamn. în cei patru ani de vorbit ori la telefon, ori în mesaje, nu am îndrăznit să te chem mai mult decât o făceam în sinea mea. pentru că, știm amândoi acum, puteai să vii fără obligație, fără restricții de orice fel, fără să-ți pese de nimeni și de nimic.

dar rațiunea a primat încă din 14 iunie, mă înșel?

ai evoluat sub ochii mei și sub degetele mele, care, uneori, tastau nemilos cuvinte dure pe care nici eu nu le credeam. ai plecat de la rău și, o spun fără modestie, cred că ai ajuns la bine alături de mine. fără bariere. fără limite. fără prejudecăți. eram liberi. atât cât ne puteam permite... dar eram liberi. uneori vreau doar să sparg zidul ăsta enorm, să trec de el și să ajung la tine. la noi. acolo unde nu-mi păsa că ne prinde 5 dimineața vorbind, acolo unde mă urcai până la cer și înapoi. pe vremea când totul încă mai era bine.

încă pluteam pe o iluzie frumoasă.

încă îmi jucau în cap clipele când te voi strânge pentru prima oară în brațe, apoi când îți voi da drumul. erau filme, peste filme, peste filme, alimentate de dragostea mea, de gândurile mele pătimașe. și, de naivitatea mea.

insulina de un diabetic, zici? nu textele mele sunt soluția, asta nu ai înțeles vreodată. soluția am fost eu. îți amintești de ce? îți amintești cum mă numeai? unică. pentru că am rămas lângă sufletul tău, zdrobit de atâtea tălpi murdare, chiar și când m-ai pus la pământ și ai lovit în mine cu aceeași intensitate.

punct și de la capăt. acum nu mai știu ce să fac sau cum, ce să mai spun sau când, simt că lovesc o piatră cu o alta. ești diabetic și, din nou, mă lași să mă joc cu insulina în mână, dar nu-mi dai voie, nu-mi permiți să o folosesc.

știi mai multe decât lași să se vadă. cunoști mai multe decât mă lași să știu. simți mai multe decât arăți sub carcasa asta de om dur, lipsit de sentimente. dar tu nu ești așa. n-ai fost niciodată doar atât.

cu lacrimi în ochi scriu asta.

îmi pare rău.

că nu te-am cunoscut în alte vremuri, în alte circumstanțe.

că nu te-am putut zdrobi între aripile mele atunci când erai singur, într-o țară străină, departe de tot ce iubeai, când plângeai și îmi spuneai că nu mai poți.

iartă-mă că n-am ajuns la timp acolo unde voiam să fiu. în inima ta. iartă-mă pentru timpurile vechi și noi, iartă-mi absența. inocența. naivitatea. prostia. iartă-mă, căci poate n-am fost niciodată totul... am fost puțin. dar prezentă. activă. hotărâtă întotdeauna să salvez omul frumos care zăcea sub dărâmăturile trecutului său, sub tălpile sufletelor negre care l-au cuprins, au luat tot, încet, dureros, apoi au plecat, lăsând mai multe ruine în jurul lor, mai multe goluri.

iartă-mă.

@unlikelyahuman

De ce guvernul comunist chinez persecută, suprimă și ia măsuri drastice împotriva lui Dumnezeu Atotputernic și a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic?

Versete din Biblie pentru referințe:

„Această generaţie este o generaţie rea” (Luca 11:29).

„Lumea întreagă zace în cel rău” (1 Ioan 5:19).

„Cum ai căzut din ceruri, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, asupritorul neamurilor! Tu ai zis în inima ta: «Mă voi înălţa la cer; îmi voi ridica tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu! Voi şedea pe muntele adunării, pe înălţimile din nord! Mă voi înălţa deasupra norilor, şi mă voi face asemenea Celui Preaînalt!»” (Isaia 14:12-14).

„În cer a avut loc un război. Mihail şi îngerii lui s-au războit cu balaurul. Balaurul şi îngerii lui s-au războit şi ei, dar nu au putut învinge şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Marele balaur a fost aruncat, şi anume şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satan, cel care înşală întreaga omenire, a fost aruncat pe pământ, iar împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apocalipsa 12:7-9).

„Când balaurul a văzut că a fost aruncat pe pământ, a urmărit-o pe femeia care născuse băiatul” (Apocalipsa 12:13).

Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

Acestea sunt faptele: pe când pământul nu exista încă, arhanghelul era cel mai mare dintre îngerii cerului. El avea autoritate asupra tuturor îngerilor din ceruri; aceasta a fost competența pe care i-a acordat-o Dumnezeu. Cu excepția lui Dumnezeu, era cel mai mare dintre îngerii cerului. Când Dumnezeu a creat mai târziu omenirea, arhanghelul a îndeplinit o trădare mai mare față de Dumnezeu pe pământ. Spun că L-a trădat pe Dumnezeu pentru că a vrut să gestioneze omenirea și să depășească autoritatea lui Dumnezeu. Arhanghelul a ispitit-o pe Eva în păcat; a făcut-o pentru că voia să-și stabilească împărăția pe pământ și să facă omenirea să-L trădeze pe Dumnezeu și să-l asculte pe el în schimb. A văzut că erau multe lucruri care îl ascultau; îngerii îl ascultau, la fel ca și oamenii de pe pământ. Păsările și fiarele, copacii, pădurile, munții, râurile și toate lucrurile de pe pământ erau în grija omului – adică Adam și Eva – în timp ce Adam și Eva îl ascultau. Arhanghelul a dorit astfel să depășească autoritatea lui Dumnezeu și să-L trădeze pe Dumnezeu. Mai târziu a determinat mulți îngeri să-L trădeze pe Dumnezeu, care apoi au devenit diverse spirite necurate. Dezvoltarea umanității până în zilele noastre nu a fost cauzată de corupția arhanghelului? Umanitatea este așa cum este astăzi, deoarece arhanghelul L-a trădat pe Dumnezeu și a corupt omenirea.

Fragment din „Ar trebui să știi cum a evoluat întreaga umanitate până în ziua de azi” în Cuvântul Se arată în trup

Dumnezeu lucrează, Se îngrijește de o persoană, o apreciază, iar Satana Îi urmărește fiecare pas. Pe oricine este preferat de Dumnezeu și Satana îl urmărește și se ține în urma lui. Dacă Dumnezeu dorește această persoană, Satana, pentru a-și atinge obiectivul ascuns, ar face orice-i stă în putere să-L împiedice pe Dumnezeu, folosind diferite moduri diabolice ca să ispitească, să hărțuiască și să ruineze lucrarea pe care o face Dumnezeu. Care este obiectivul lui? El nu vrea ca Dumnezeu să aibă pe nimeni; îi vrea pe toți cei pe care îi vrea Dumnezeu, ca să-i ocupe, să-i controleze, să preia controlul asupra lor pentru ca ei să i se închine și să comită fapte rele împreună cu el. Nu este acesta motivul sinistru al Satanei? […] Satana se află în război cu Dumnezeu, ținându-se scai după El. Obiectivul său este să dărâme întreaga lucrare pe care Dumnezeu vrea s-o facă, să-i ocupe, să-i controleze și să-i elimine complet pe cei pe care îi vrea Dumnezeu. Dacă nu sunt eliminați, atunci ei ajung în posesia Satanei pentru a fi folosiți de el – acesta este obiectivul său.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (IV)” în Cuvântul Se arată în trup

Manifestările marelui balaur roșu reprezintă rezistența împotriva Mea, lipsa de înțelegere și pricepere a sensurilor cuvintelor Mele, frecventa persecutare a Mea și încercarea de a folosi tertipuri pentru a-Mi întrerupe gestionarea. […] Marele balaur roșu despre care vorbesc nu este un balaur roșu mare, ci, mai degrabă, este duhul rău care Mi se opune, sinonim cu „marele balaur roșu”.

Fragment din „Capitolul 96” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup

Cunoașterea culturii antice i-a furat omului în tăcere prezența lui Dumnezeu și l-a predat pe om împăratului diavolilor și fiilor acestuia. Cele Patru cărți și Cinci Clasici au purtat gândirea și conceptele omului într-o altă epocă de revoltă, făcându-l pe om să se închine în continuare celor care au scris Cărțile și Clasicii, promovându-și noțiunile despre Dumnezeu. Împăratul diavolilor L-a alungat fără milă pe Dumnezeu din inima omului, fără ca oamenii să-și dea seama, în timp ce el a preluat cu bucurie inima omului. De-atunci, omul a fost posedat de un suflet urât și rău, cu fața împăratului diavolilor. O ură față de Dumnezeu le-a umplut piepturile, iar răutatea împăratului diavolilor s-a răspândit în om zi de zi, până când omul a fost complet mistuit. Omul nu a mai avut libertate și nu a fost în stare să se elibereze din încurcătura cu împăratul diavolilor. De aceea, omul a putut doar să rămână pe loc și să fie capturat, predându-se lui și devenind subjugat de el. Cu mult timp în urmă, el a plantat sămânța tumorii ateismului în inima tânără a omului, învățându-l erezii, cum ar fi „învățați din știință și tehnologie, înțelegeți cele Patru Modernizări, nu există niciun Dumnezeu în lume”. Nu doar atât, a proclamat în repetate rânduri „Să construim o țară frumoasă prin munca noastră sârguincioasă”, cerând tuturor să fie pregătiți din copilărie să-și slujească țara. Omul a fost adus în mod inconștient înaintea lui și el și-a asumat fără ezitare meritul (referindu-se la Dumnezeu care ţine toată omenirea în mâinile Sale). Niciodată nu s-a simțit, măcar o dată, rușinat sau a avut un sentiment de rușine. Mai mult, a capturat fără rușine poporul lui Dumnezeu în casa proprie, în timp ce a sărit ca un șoarece pe masă și l-a făcut pe om să i se închine ca unui Dumnezeu. Un astfel de răufăcător deznădăjduit este el! El strigă astfel de vorbe răutăcioase, scandaloase: „Nu există niciun Dumnezeu în lume. Vântul se datorează legilor naturale; ploaia este umiditate care se condensează și cade în picături pe pământ; un cutremur este zguduirea suprafeței pământului datorită schimbărilor geologice; seceta se datorează uscăciunii din aer provocate de distrugerea nucleonică de pe suprafața soarelui. Acestea sunt fenomene naturale. Care parte este o acțiune a lui Dumnezeu?” El chiar strigă astfel de declarații nerușinate: „Omul a evoluat din vechile maimuțe, iar lumea de astăzi a progresat de la o societate primitivă cu aproximativ un miliard de ani în urmă. Poporul hotărăşte dacă o ţară înfloreşte sau cade.” În spate, omul îl atârnă cu susul în jos pe pereți și îl pune pe mese pentru a fi venerat și a i se închina. În timp ce acesta strigă: „Nu există Dumnezeu”, se consideră drept Dumnezeu, împingându-L, neînduplecat, pe Dumnezeu dincolo de marginile pământului. Stă în locul lui Dumnezeu și acționează ca împărat al diavolilor. Este complet absurd! Aceasta face ca o persoană să fie mistuită de o ură otrăvitoare. Se pare că Dumnezeu este dușmanul acestuia sub jurământ și că împăcarea cu Dumnezeu este imposibilă. Acesta plănuiește să-L alunge pe Dumnezeu în timp ce rămâne nepedepsit și liber. Un astfel de împărat al diavolilor este el! Cum am putea să-i tolerăm existența? Nu se va odihni până când nu a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și l-a lăsat în zdrențe și complet rușinat, ca și cum vrea să se împotrivească lui Dumnezeu până la sfârșit, până când ori va muri peștele, ori se va rupe năvodul. El se opune în mod intenționat lui Dumnezeu și se tot apropie. Fața odioasă i-a fost de mult complet demascată și acum este zdrobită și bătută, într-o stare groaznică, totuși nu se domolește în ura față de Dumnezeu, ca și cum dorește să-L fi putut devora în întregime pe Dumnezeu într-o singură înghițitură, pentru a-i ușura ura din inimă.

Fragment din „Lucrarea și intrarea (7)” în Cuvântul Se arată în trup

De sus în jos și de la început până la sfârșit, el a deranjat lucrarea lui Dumnezeu și a acționat în dezacord cu El. Toate vorbele despre moștenirea culturală antică, cunoștințele valoroase ale culturii antice, învățăturile taoismului și confucianismului, clasicii confucianiști și ritualurile feudale au dus omul în iad. Știința și tehnologia moderne avansate, precum și industria, agricultura și afacerile dezvoltate nu pot fi văzute nicăieri. Mai degrabă, el subliniază pur și simplu riturile feudale propagate de vechile „maimuțe” pentru a perturba, a se opune și a distruge în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai că a mâhnit omul până în ziua de astăzi, dar vrea să-l mistuie complet. Învățătura codului feudal de etică și transmiterea cunoașterii culturii antice au contaminat mult timp omul și l-au transformat în diavoli mari și mici. Sunt puțini care L-ar primi cu ușurință pe Dumnezeu și ar întâmpina cu bucurie venirea lui Dumnezeu. Fața omului este plină de crimă și, în toate locurile, moartea este în aer. Ei caută să-L alunge pe Dumnezeu din acest ținut; cu cuțite și săbii în mână, se aranjează în formațiune de luptă pentru a-L nimici pe Dumnezeu. Idolii sunt răspândiți în tot ținutul diavolului, unde omul este în mod constant învățat că nu există Dumnezeu. Pe deasupra acestui ținut pătrunde un miros dezgustător de hârtie arsă și tămâie atât de gros, încât este sufocant. Pare să fie mirosul de nămol ce plutește când șarpele se învârte și se încolăcește și este de ajuns încât omul nu se poate stăpâni să nu vomite. În afară de aceasta, pot fi auziți cu ușurință demoni răi cântând scripturi. Acest sunet pare să vină de departe din iad, iar omul nu poate decât să simtă o răceală pe şira spinării. În tot acest ținut sunt împrăștiați idoli, în toate culorile curcubeului, care transformă ținutul într-o lume orbitoare, iar împăratul diavolilor își păstrează un rânjet pe față, ca și cum uneltirea sa rea a reușit. Între timp, omul este complet neștiutor de acest lucru, nici nu știe omul că diavolul l-a corupt deja într-o asemenea măsură încât a devenit fără rațiune și învins. Acesta dorește să distrugă tot ce este al lui Dumnezeu dintr-o singură suflare, să-L insulte și să-L ucidă din nou și încearcă să-I distrugă și să-I tulbure lucrarea. Cum I-ar putea acesta permite lui Dumnezeu să aibă un statut egal? Cum poate acesta îngădui ca Dumnezeu „să se amestece” în lucrarea printre oameni? Cum poate acesta să-I permită lui Dumnezeu să-i demaște fața sa odioasă? Cum Îi poate permite lui Dumnezeu să-i perturbe lucrarea? Cum ar putea acest diavol, care fumegă de furie, să-I permită lui Dumnezeu să-i conducă reședința puterii lui pe pământ? Cum ar putea el recunoaște de bunăvoie înfrângerea? Înfățișarea odioasă a acestuia a fost dezvăluită pentru ceea ce este ea, de aceea se constată că nu se știe dacă să se râdă sau să se plângă, și este cu adevărat dificil să se vorbească despre aceasta. Oare nu este aceasta esența lui?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (7)” în Cuvântul Se arată în trup

Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei, insuportabil de murdar, unde suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? Diavolul leagă strâns tot trupul omului, îi scoate amândoi ochii și îi sigilează buzele. Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi, când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un palat inexpugnabil al demonilor; această haită de câini de pază, între timp, se holbează cu ochi dușmănoși, temându-se profund că Dumnezeu îi va lua prin surprindere și îi va șterge de pe fața pământului, lăsându-i fără un loc al păcii și fericirii. Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? Ce apreciere au ei față de chestiunile lumii omenești? Câți dintre ei pot înțelege voia înflăcărată a lui Dumnezeu? Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni cât ai clipi din ochi, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, L-au disprețuit de mult timp pe Dumnezeu, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut toată conștiința și nu au nicio urmă de bunătate și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! Cine a îmbrățișat lucrarea lui Dumnezeu? Cine a renunțat la viața sa, ori și-a vărsat sângele pentru lucrarea lui Dumnezeu? Generație după generație, de la părinți la copii, omul înrobit L-a înrobit necuviincios pe Dumnezeu – cum ar putea asta să nu incite la furie? Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic. De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești diferite trucuri ca să-i înșeli pe oamenii lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să oprești venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap? Unde este căldura dintre oameni?Unde este primirea călduroasă dintre oameni? De ce să-I produci un asemenea chin disperat lui Dumnezeu? De ce să-L faci pe Dumnezeu să strige iar și iar? De ce să-L forțezi pe Dumnezeu să-Și facă griji pentru Fiul Lui iubit? De ce această societate întunecată și nefericiții ei câini de pază nu-I permit lui Dumnezeu să vină în voie și să meargă prin lumea pe care El a creat-o?

Fragment din „Lucrarea și intrarea (8)” în Cuvântul Se arată în trup

Satana își câștigă faima prin înșelarea publicului. Deseori se prezintă ca avangardă și model de dreptate. Sub pretextul de a proteja dreptatea, îi rănește pe oameni, le devorează sufletele și utilizează tot felul de mijloace pentru a amorți, înșela și incita omul. Scopul său este de a-l face pe om să aprobe și să-i urmeze comportamentul rău, de a-l face pe om să i se alăture în a se opune autorității și suveranității lui Dumnezeu. Totuși, când o persoană își dă seama de uneltirile, intrigile și caracteristicile lui rele și nu vrea să continue să fie călcat în picioare și păcălit de el sau să-i fie în continuare sclav sau să fie pedepsit și distrus împreună cu el, Satana își schimbă trăsăturile anterior sfinte și își scoate masca falsă pentru a-și dezvălui fața adevărată, reală, depravată, urâtă și sălbatică. Nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să îi extermine pe toți cei care refuză să îl urmeze și pe cei care se opun forțelor sale malefice. În acest stadiu, Satana nu poate să mai afișeze înfățișarea unui gentleman demn de încredere; în schimb, sunt dezvăluite trăsăturile sale adevărate, urâte, de sub pielea sa de oaie. Odată ce uneltirile Satanei sunt aduse la lumină, odată ce trăsăturile sale adevărate sunt expuse, el se va pierde cu firea și își va expune barbaria; dorința sa de a răni și de a devora oamenii doar se va intensifica. Asta deoarece este înfuriat de trezirea omului; el dezvoltă un spirit de răzbunare puternic față de oameni din cauza aspirației lor de a tânji după libertate și lumină și de a se elibera din închisoarea lui. Furia lui are intenția de a-și apăra răul și este, de asemenea, o revelare adevărată a naturii sale sălbatice.

În fiecare chestiune, comportamentul Satanei îi expune natura rea. Dintre toate faptele rele pe care Satana le-a îndeplinit asupra omului – de la eforturile sale timpurii de a amăgi omul să-l urmeze, până la exploatarea omului de către el, prin care îl atrage pe om în faptele lui rele, și spiritul de răzbunare al Satanei față de om după ce trăsăturile sale adevărate au fost expuse și omul l-a recunoscut și l-a abandonat – niciuna nu dă greș în a expune esența rea a Satanei; niciuna nu dă greș în a dovedi faptul că Satana nu are legătură cu lucrurile pozitive; niciuna nu dă greș în a dovedi că Satana este sursa tuturor lucrurilor rele. Fiecare dintre acțiunile sale protejează răul, menține continuarea faptelor lui rele, este împotriva lucrurilor drepte și pozitive, strică legile și ordinea existenței normale a omenirii. Acestea sunt ostile față de Dumnezeu și sunt ceea ce mânia lui Dumnezeu va distruge. Deși Satana are propria furie, furia sa este un mijloc de a da frâu liber naturii sale rele. Motivul pentru care Satana este exasperat și furios este acesta: uneltirile sale cumplite au fost scoase la iveală; nu poate scăpa ușor cu intrigile sale; ambiția sa sălbatică și dorința de a-L înlocui pe Dumnezeu și de a acționa ca Dumnezeu au fost lovite și blocate; scopul său de a controla întreaga omenire a devenit acum un eșec și nu poate fi niciodată realizat.

Fragment din „Dumnezeu Însuși, Unicul (II)” în Cuvântul Se arată în trup

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

A fost bărbatul tău…

Dacă ai ales sa calci in picioare sufletul bărbatului care te iubeşte, fereşte-te din calea lui când acel sincer „te iubesc” devine „te-am iubit„...

Nu va arunca cu noroi în tine şi cu vorbe urâte, dar te va face să te simţi atât de mica şi neînsemnata, încât te va durea sufletul si te vei condamna singura în ziua în care vei realiza ce ai pierdut...

Poate că nu era cel mai frumoas barbat, dar cu siguranţă te iubea cel mai mult...

Poţi să ai mulți barbati, dar când vei avea nevoie de dragoste şi afecţiune, te vei gândi la unul singur... Te vei gândi la el, la felul în care te privea, la cum îţi zâmbea, la cum aştepta mereu să te vadă, la toate modurile în care se străduia să te facă să înţelegi că el era doar al tau...

Ai strâns și-o să mai strângi în braţe multi bărbați dar nu vei simţi că îţi aparţine vre-unul, pentru că nici un barbat cu care te încurci nu va fi doar al tău...

Acum sau mai târziu ai să-ţi pui întrebarile „Ce buze a mai sărutat ?”, „Ce trupuri a mai mângâiat?”, „Câte a mai alintat în acelaşi fel în care te alinta pe tine ?”... Dar cel mai rău pentru orgoliul tău de femeie, aşa cum vrei să te arăţi a fi, va fi în momentul în care te vei întreba „Pe cine oare iubește acum?”

Nu era mai bine să ai grijă de voi și de cel pentru care tu erai singura?

Vei spune nu, aducând ca argument faptul că el nu avea nimic lumesc de oferit ci doar iubirea lui și sufletul și că ţie îţi place viaţa pe care o duci acum... Dar asta va însemna să recunoşti că ai făcut nişte alegeri greşite şi din nou orgoliul nu ţi-ar permite atâta sinceritate. Spui minciuni frumoase şi îţi plac pentru că eşti atât de evidentă când crezi în ele…

El nu a putut să te mintă vreodată cu ceea ce simte pentru tine, el nu ţi-a promis luna de pe cer dacă nu putea să ţi-o ofere dar avea nevoie de siguranță că tu ești acolo și vei fi, el a fost cel mai sincer om din viaţa ta atunci când te-a iubit şi tocmai pe el l-ai dat la schimb...

Bărbatul care te-a iubit este bărbatul pe care vei vrea să il iubeşti când va fi prea târziu…

Ai să il vrei înapoi la un moment dat, ai să îi simţi lipsa cum i-ai mai simţit-o şi în alte dăţi, doar că de data asta nu va mai fi acolo să te asculte, să te creadă şi să se întoarcă...

Dacă a luat decizia definitivă de a te lăsa în urmă, nu va mai arunca nici o privire către trecut. Acolo vei rămâne doar tu, uitându-te după el până când trecerea timpului te va face să-ţi doreşti să nu-l fi cunoscut și să nu-l mai vezi cu ochii minții...

Dar il vei vedea... Fericit!

Alături de o femeie  minunata, în locul căreia ai fi putut să fii tu...

Care situatie,moment iti vine in minte?

În care m-am simțit singur? Au fost multe, am mai multe în gând, mai nașpa ca ăsta la care mă gândesc acum. Dacă o să vă placă cum povestesc o sa mai scriu. Mă gândesc să mi fac un blog.

Era o perioadă nașpa, maica-mea era în spital pentru o operație destul de grea, eu mă certasem toată seara cu iubita de la momentul respectiv, plângeam super mult și mă simțeam singur, fără să pot face ceva. Genul ăla de lacrimi care nu curg ușor, grele. Am adormit așa, cu lacrimi, suspine și telefonul lângă care suna și primea mesaje care îmi făceau mai mult rău decât bine. Când am o chestie de genul am o iconița de aia mică, de buzunar pe care mi o pun sub perna. Toată inima mea ruptă în bucăți acolo se ținea întreaga. Era o perioadă nașpa, greu de explicat. Ea nu întelegea ce se întâmplă cu mine, stăteam super aproape... Tot ce ma gandeam era să stam împreună îmbrățișați și să înțeleagă ce stres era pe mine și ca ii voiam binele. Era copila, nu întelegea, îmi făcea rău și dimineața când m-am trezit i-am ținut morala... Crezand ca o să înteleaga ceva. Am fumat o țigară, singur, în lumina stelelor de pe cer, m-am pus în pat din nou și am adormit, cu lacrimi în ochi. Rușinat de mine cât pot fi de sensibil. "Trecut prin atâtea și încă adormi plângând" îmi spuneam. Am dormit o oră și un pic în noaptea aia.

Dimineață aveam probă de lucru la un job nou, ceva mai avansat decât facusem eu până atunci. M-am trezit, m-am privit cu lacrimi în ochi în oglinda de la baie, nu mi-am sunat mama... Nu aveam putere sa o aud încă din spital, nu asa de dimineață. M-am spălat pe față cu greu, m-am îmbrăcat rapid, am iesit în ceața de afară și m-am dus să aștept autobuzul. Nu aveam permis pe atunci, mă omora chestia asta, muncisem enorm cu doi, trei ani înainte pentru o mașină pe care nu puteam încă să o conduc. Știu ca eram singur acolo așteptând cu lacrimi în ochi, privind spre casa iubitei, se vedea de acolo și asteptam un mesaj cu succes, am încredere în tine... Orice. Mi-o imaginam cum doarme, nu știu... Voiam să vină să mă strângă în brațe tare. Evident că nu s-a întâmplat. Nu știu dacă era frig sau îmi îngheța sufletul de problemele pe care le aveam. Dar aveam speranța că va fi ok totul, nu legat de cearta cu iubita, ce se întâmpla în jurul meu.

Am ajuns acolo, m-am pregătit să dau proba de lucru. Totul era la alt nivel față de ce facusem eu până atunci... Am rămas singur și cu proba. A fost foarte greu, tremuram. Mi-am făcut cruce cu mâna la un momentdat și am continuat. Am luat, am fost angajat. Urma să fiu cel mai tânăr angajat de acolo. Urmau să vină mai mulți bani decât am făcut vreodată pe fluturașul de salar. Toată perioada aia a fost, muncă, școală, spital la mama... Uneori ieșeam atât de târziu de la munca, trecea tramvaiul în care eram fix pe lângă spitalul mamei și plângeam ca nu pot intra să o văd, era prea târziu. Ma consumam groaznic. Aveam momente la muncă în care eram la cantină și ma puneam într un loc foarte retras și mâncam cu capul într o parte cumva, să nu vadă cineva că plâng. A fost foarte greu. Singura fericire era ca descoperisem o cafea de ginseng la un aparat și fumam teribil de mult. Plecam obosit, ajungeam acasă, plângeam în hohote pentru că nu puteam să fac nimic. Situația mamei se agravase foarte multe. Îmi susțineam tatăl și fiind frate mai mare trebuia să par okay și puternic. Mă îmbrăcam elegant, (îmi da o stare de putere când am o problemă), mă duceam la mama și o făceam să zâmbească, petreceam timp toți pe acolo, ne plimbam... Incercam să ridicăm moralul. O dată când am ajuns acolo era afara cu o soră de a ei și plângeau...era nașpa situația. Dar trebuia să fiu bărbat, mi-am șters lacrimile și m-am dus să le ridic moralul.

La muncă devenise tot mai greu, banii aia mulți care m-au atras au început să se justifice... Munceam enorm. La țigară mă gândeam la iubita de atunci, dacă simte ce simt eu... Voiam un mesaj de la ea, sa ne vedem, o îmbrățișare, orice. Apoi o luam de la capăt cu munca, responsabilitatea era imensă și orice greșeală m-ar fi costat. La masă vorbeam în gând cu ea, o vedeam lângă mine... Cred că am avut și o halucinație. Eram nebun. Poate din cauza ca doar atunci puteam să mă deschid, să mă gândesc la problemele mele, când mâncam. A durat o săptămână, o săptămână până am clacat. În timpul ăsta mai ieșisem cu o rudă care se pregătește să devină preot, îmi ridica moralul și avea foarte multă încredere în mine ca o sa pot sa fac ceva... Mergeam cu el peste tot. Desi evident, nu puteam să fac nimic. Și am clacat. Eram la muncă, muncisem mult, eram obosit, nervos și trist. Și am început sa plang, în vestiar, fără să știu ce am. Singur. Mi-am luat hainele, ghiozdanul și cu lacrimi în ochi am plecat. Cu câteva ore bune mai devreme. Eram pe un drum lângă un rău, apusul era în spatele meu... Doar eu pe acel drum. La un moment am ajuns pe un pod. Priveam apusul, apa, clădirile orașului cum își pierd strălucirea și cum ochii mei rosteau durerea pe care buzele nu o puteau descrie. Am stat puțin acolo, nu aplecat peste pod, ci drept în fața lui cu ghiozdanul pe lângă mine. Am plâns mult și mă simțeam pierdut și singur. Foarte singur. Nu puteam să fac nimic să fie bine, asta ma omora încet. Și cred că mai tare durea că ăla nu a fost singurul moment în viata mea în care m-am simțit singur.

A fost ultima zi în care m-am dus la muncă acolo. Am luat tramvaiul după ce m-am liniștit, am trecut prin fata spitalului din nou unde a fost mama sau cred că încă era acolo. privind neputincios și apoi autobuz până acasă. Mi-am făcut o baie, mi-am ascultat muzica. Am stat ore întregi în dormitor în fata televizorului cu el stins și m-am gândit... Si m-am tot gândit, fumam la geam cu lacrimi în ochi, sticla în mana...știam ca alcoolul nu e o soluție, dar nu mai puteam efectiv. Până am adormit pe la vreo 4 dimineața. Lucrurile urmau să se rezolve... Dar greu. Nu voi putea uita ziua aia vreodată. Am scris pe graba și îmi e greu să îmi intru din nou în starea de atunci să scriu așa cum trebuie.

Franz Wright

România: M. Baiului – Clăbucetul Azugii

Dacă ar fi să descriu în doar câteva cuvinte această tură ar fi: Munte micuț, Bucurie imensă! Extaz maxim!

A fost cea mai frumoasă și spectaculoasă tură pe zăpadă din sezonul de iarnă 2019-2020! Am primit atât de multe surprize și de bucurii încât, și acum când îmi amintesc, simt inima cum explodează, darmite atunci! Și când mă gândesc că era cât pe ce să nu ne ducem!

După tura nu foarte reușită pe Postăvaru cu care debutase anul eram un pic dezumflată. Voiam să mă bucur de iarnă, de zăpadă, dar eram conștientă că aveam un pic de antrenament de recuperat și trebuia să mi-l construiesc treptat.

Dacă pe fratele Clăbucetul Taurului mai fusesem de vreo 2 ori, pe Clăbucetul Azugii, niciodată. De iarna trecută îmi venise ideea să facem o tură acolo, dar cumva atunci nu ne-a ieșit. Anul ăsta mi-am adus aminte de plan văzând o tură pe skiuri a lui Radu pe care o făcuse pe acolo și m-am pus pe studiat harta. Am căutat să planific un circuit, cum îmi place mie, și atunci am zărit un nemarcat ce mi-ar rezolva problema, pentru că nu există o buclă complet marcată care să treacă prin Clăbucetul Azugii. Dar, cu o urcare de la Păstrăvărie pe bandă albastră și apoi o coborâre de la Stâna Clăbucetul Azugii pe Piciorul Cenușeroaiei până în drumul forestier Limbășel marcat cu triunghi albastru, țac pac se făcea de-un circuit!

Zis și făcut! Să mergem! Vremea se anunța bună, dar, când se făcu vineri, am constat că e … PREA bună! Un cer senin fără niciun nor se prognoza pe toate site-urile și pentru mine asta e moartea pasiunii. Stingerea flăcării :))))))

Dacă am vreodată de ales între două locații, una pentru care se anunță cer senin fără niciun nor și alta pentru care se anunță soare cu un pic de nori, întotdeauna o să o aleg pe a doua. Pentru că cerul senin fără niciun nor nu are nici cel mai vag farmec.

Sigur, nu o să mă plâng, Dacă e cer senin și am o singură variantă, doar n-o să stau acasă pe motivul ăsta, așteptând ca baba pe făt frumos să vină pe-un cal alb până la nouăjde ani (ca-n pozele alea de apare un schelet pe o bancă și scrie jos: așteptând bărbatul perfect :)))). Decât să mă plouă, mai bine să mă bată soarele în cap. Pe principiul ăsta am mers și acum, chiar dacă am stat în fața calculatorului cu prognoza deschisă pe toate site-urile de meteo posibile și posibile, răzgândindu-mă și răs-răsgândindu-mă de 7 ori. Dar, Doamne, ce bine că până la urmă am decis să mergem!

Cum am ajuns în Azuga, am fost șocați de cât de multă zăpadă era încă de pe străzi. Troiene! Știam că ninsese mult toată iarna, iar ultima ninsoare fusese chiar cu câteva zile în urmă. Nu am idee de ce nu ne-am luasem rachete, dar aveam să regretăm cu vârf și-ndesat un pic mai târziu.

Am parcat la parcarea mare din capătul capătului, de la Pârtia Cazacu, pentru că pe drumul forestier de pe valea Azugii este interzisă circulația. De acolo din parcare am luat-o pe jos pe o scurtătură și am ajuns în doar câteva minute la startul traseului, la Păstrăvărie, unde se întâlnesc văile Azuga și Limbășel. Am găsit acolo o mașină și doi bărbați ce tocmai plecau pe niște schiuri scurte pe Valea Limbășel. Am fi parcat și noi acolo, dar ne era frică să nu ne luăm vreo amendă din aia de plângi în pumni și parcarea unde am lăsat noi mașina chiar nu a fost exagerat de scumpă și nici nu era departe. Eu zic c-am făcut alegerea cea mai bună.

După un început cam ciudat (cred că s-a marcat un pic aiurea acolo), am intrat în linie dreapta pe Culmea Clăbucetului Azugii, prin pădurea care m-a surprins din prima sută de metri. Inițial n-am știut ce se întâmplă. S-a auzit un sunet ca un fel de mini avalanșă îndepărtată și m-am uitat repede stânga dreapta să văd de unde vine. Când colo,  un nor de zăpadă se cobora cu viteză de la 20-30 de metri, curgând vertical din brazii înalți, ce aveau coroana mult deasupra solului.

După ninsorile din ultima vreme care îmbrăcaseră toți brazii într-o mantie groasă de zăpadă, acum că era soare și destul de cald, începuseră să se scuture.

Era absolut incredibil de frumos! Am încercat să fac poze, dar totul se întâmpla extrem de repede și, dacă nu erai pe fază fix atunci, ratai momentul la mustață.

Nici nu începusem bine traseul și deja aveam parte de surprize! Fenomenul se repeta o dată la câteva minute, făcându-mă de fiecare dată să mă opresc și să încerc să-l surprind, dar cu aproape 0 succes. Încet încet a devenit parte din fundalul sonor și am continuat să urcăm pe această muzică panta ce adesea era destul de abruptă, sperând să nu se scuture vreun brad mare fix peste mine, căci m-ar fi făcut om de zăpadă! De câteva ori a trebuit să mă feresc, însă, dar, din fericire, nu m-am trezit îngropată, brazii cei mari reușind să mă cruțe.

Cu distracția aceasta nici n-am simțit foarte greu urcușul, deși a fost susținut o bună bucată de vreme. În pădure nu era zăpadă foarte adâncă și am putut înainta ok, dar, când am intrat pe o porțiune un pic mai lină, am ajuns brusc în winter wonderland.

Zăpada a devenit deodată adâncă, și noi ne scufundam uneori chiar și până la genunchi. Toți copacii erau tapetați cu zăpadă ce fusese aruncată de vânt pe trunchiuri și acolo rămăsese, de parcă cineva îi împroșcase cu ipsos. Era un peisaj neatins de om, pentru că ninsese cu doar 2-3 zile înainte. Doar o vulpe trecuse pe acolo, de fapt urcasem pe urmele ei până acolo și, nu știam noi încă la acel moment, aveam să continuăm pe urmele ei până la finalul turei.

Aceasta a fost a doua surpriză a muntelui. O pădure atât de frumos ornată de iarnă demult nu mai văzusem. Făceam poze în continuu și zburdam de colo colo ca un copil. Mă rog, atâta cât se poate zburda pe o zăpadă în care te cufunzi la fiecare pas :)

Apoi a urmat încă un urcuș destul de susținut, iar când am ieșit din pădure… atunci a fost explozia maximă. Oriunde ne uitam era ceva absolut incredibil. Copacii încărcați de zăpadă, pulvărul neatins, în urma noastră Bucegii se înălțau deasupra tuturor, iar cerul…. Cerul, de unde se anunța fără nici un nor, dansa cu cețurile, care nu stăteau locului nicio clipă.

Am simțit că-mi iese inima din piept de bucurie! Aparatul nu mai făcea față la cât de repede apăsam pe buton. Nu știam ce să pozez mai repede, unde să mă uit mai degrabă. Bucegii, Piatra Craiului, Neamțului, era o nebunie! Cum, oare, să avem un asemenea noroc!?!?! Nici un moment nu visasem la așa ceva! Nici prin cap nu-mi trecuse un asemenea scenariu! Iată-ne aici, pe acest munte micuț și pe care nu-l bagă mai nimeni în seamă, trăind aceste momente extraordinare și având în fața ochilor acest peisaj fantastic!

Însă, pe cât se făcea mai frumos peisajul, pe atât mai greu ne era să înaintăm. Zăpada era din ce în ce mai adâncă, iar noi ne scufundam uneori până peste genunchi. Nu mereu, însă, când se scufunda brusc un picior așa, tare multă energie se consuma. Eu ca eu, nu puteam să mă plâng, dar Adi făcea toate urmele, și era sleit de puteri deja, iar noi eram abia la începutul urcării de dincolo de pădure.

A fost greu! Extrem de greu! Doamne, ce bune ar fi fost niște racheteee!!! Începusem chiar să ne gândim dacă mai era realist să facem bucla plănuită. La cât de mică e, acum devenea din ce în ce mai puțin probabil că o vom putea duce la capăt. Eu însă mă încăpățânam să cred că e posibil! Știu că e ușor când nu ești tu cel care face urme, dar timpul era încă de partea noastră, totuși.

La un moment dat, ca să se mai odihnească și el, am trecut eu în față să fac urme. Am zis că nu-i adevărat ce greu era!! Dar m-am ambiționat să stau în frunte cât mai mult. Am tras eu ce-am tras, dar după ceva timp cursese toată Dunărea de pe mine. Aia e muncă, fratele meu, nu glumă! Dacă vrea cineva să slăbească, îi recomand acest full-body workout :))))) Pleci de-acolo fără 5 kile minim! :)))))

Când Adi a trecut din nou în fața mea, am încercat să-l încurajez spunându-i că odată ce ieșim din culoar, cred că zăpada va fi spulberată și înghețată și vom putea înainta mult mai ușor. Ieșisem din pădure, dar încă mai aveam brazi în laterale, ceea ce crease un fel de culoar – nu ești nici în gol alpin, nici în pădure, lucru care favorizează acumulări mari de zăpadă ca într-un șanț, adusă și depusă de vânt.

A fost cea mai lungă, cea mai grea, dar și ce a mai frumoasă urcare. Am făcut de 2-3 ori mai mult decât în mod normal, dar și peisajul a fost… o minune! Am făcut extrem de multe poze, pur și simplu nu mă puteam stăpâni. Bucurie maximă!

Și, așa cum bănuisem, imediat ce am lăsat orice brăduț în urmă și am ieșit în golul alpin desăvârșit, troienele au fost înlocuite de un strat de zăpadă subțire, șlefuit de vânt, în care piciorul nu intra decât un centimetru sau chiar deloc pe alocuri, fiind înghețat. Iar pe vârf am zărit și un petic de iarbă, chiar.

Încă o privire în urmă spre Bucegi

Am dovedit coborârea destul de repede, singurul obstacol fiind pârâul pe care a trebuit să îl traversăm la final pentru a intra pe drumul forestier. Tocmai ușor n-a fost, căci nu erau pietre puse în apă pe care să poți păși. Am găsit noi o variantă cu chiu cu vai până la urmă, dar bineînțeles că mie mi s-a dus al doilea picior un pic la pescuit la ultimul pas. Clasic!

Pe drumul forestier am băgat un strop de viteză, chiar dacă eram un pic obosită, nu de alta, dar Ana și Marius aveau de prins un tren pentru care cumpăraseră deja bilete, așa că a devenit o cursă contra cronometru. De la Păstrăvărie am zbughit-o repede spre parcare, am urcat și ultimul delușor, și țuști toți 4 în mașină, cu care am gonit apoi la gară. Am reușit să ajungem chiar cu vreo 15 minute înainte să ajungă trenul, suficient timp să îl prindă. Misiune îndeplinită! :D

Noi am mai oprit apoi în Sinaia, unde am luat masa, după care am luat lungul drum spre casă. A fost aglomerat, ca de obicei, dar cine avea să se trezească a doua zi fără ceas? Plus că, după așa o zi, traficul e un pic mai ușor de suportat.

Tura asta a fost o nouă dovadă că orice munte are surprize, orice munte, oricât de mic sau neînsemnat ar fi, îți poate aduce bucurii greu de cuprins în cuvinte, orice prognoza de cer senin poate să ascundă o nebunie de cețuri care schimbă complet peisajul. Sigur, asta poate se întâmplă o dată pe an, dar și atunci când se întâmplă…. e ca și cum ai vizita raiul pe pământ!

Marturii crestine: Iubirea lui Dumnezeu m-a îndrumat prin încercarea bolii

Mă bucur să fiu reunită cu Domnul

Boala lovește și motivele mele jalnice sunt dezvăluite

În a douăsprezecea lună a calendarului lunar, îmi făceam pur și simplu treburile casei când brusc am simțit o presiune pe inimă, mi-a fost dificil să respir și aveam senzația că nu îmi pot recăpăta răsuflarea și că sunt gata să mă sufoc. Soțul meu a văzut că eram în pericol și, în grabă, i-a sunat pe fiica noastră și pe soțul ei și ei m-au dus la spitalul municipal.

După o examinare cuprinzătoare, doctorul care mă îngrijea a spus cu o expresie impunătoare: „Aveți o boală foarte gravă. Este o problemă la inimă din cauza căreia ați putea muri în orice clipă. Trebuie să fiți internată imediat în spital pentru tratament.” Cuvintele doctorului au fost ca un fulger din senin și imediat am început să mă panichez. M-am gândit: „Cum de am căpătat brusc așa o boală gravă? Și aș putea să mor în orice moment? De când am început să cred în Dumnezeu, întotdeauna mi-am îndeplinit cu credință datoria. Cum poate Dumnezeu să nu mă protejeze? Dacă mor, nu voi mai putea să vad spectaculosul eveniment al manifestării frumoasei Împărății și nu voi mai putea să trăiesc cu fiicele mele și cu soțul meu din nou. Nu voi mai putea împărtăși fericirea eternă în Împărăția cerurilor?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai întristată și un simțământ de pustiire se strecura în inima mea. Îndurerată, tot ce am putut face a fost să continui să mă rog lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! O boală atât de gravă s-a abătut acum asupra mea și mă simt neajutorată și slabă. Nu știu ce să fac și nu Îți înțeleg voia. Dar cred că toate acestea se întâmplă cu voia Ta și Îți cer să mă conduci și să mă îndrumi.” După ce m-am rugat, mi-au trecut prin cap aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Acum știți cu toții că credința unui om în Dumnezeu nu este doar pentru mântuirea sufletului și bunăstarea trupului, nici nu este pentru a-i îmbogăți viața prin iubirea lui Dumnezeu și așa mai departe. În această situație, dacă Îl iubești pe Dumnezeu pentru bunăstarea trupului sau plăcerea de moment, atunci, chiar dacă, în cele din urmă, iubirea ta față de Dumnezeu atinge cea mai înaltă culme și nu ceri nimic, iubirea aceasta pe care o cauți rămâne o iubire impură și nu una plăcută lui Dumnezeu. […] Acest tip de iubire poate doar să mențină un status quo; nu poate atinge statornicie eternă, nici nu se poate înrădăcina în om. Genul acesta de iubire este acela al unei flori care nu dă roade după ce a înflorit, apoi s-a ofilit. Cu alte cuvinte, după ce L-ai iubit o dată pe Dumnezeu astfel și nu există nimeni care să te îndrume pe calea ce-ți stă înainte, vei da greș. […] Cei câștigați de către Dumnezeu sunt cei care se revoltă împotriva Satanei și scapă din domeniul lui. Asemenea oameni se vor număra în mod oficial printre oamenii împărăției. Așa iau ființă oamenii împărăției. Ești dispus să fii genul acesta de persoană? Ești dispus să fii câștigat de către Dumnezeu?” („Ce perspectivă trebuie să aibă credincioșii” din Cuvântul Se arată în trup).

Revelațiile cuvintelor lui Dumnezeu m-au făcut să mă rușinez pentru că abia atunci am realizat că, de fapt, perspectivele mele asupra credinței în Dumnezeu erau greșite. Gândind retrospectiv, eu am început să cred în Domnul Isus doar pentru ca bolile să îmi fie vindecate și apoi am auzit că cineva poate intra în Împărăția cerurilor și se poate bucura de fericire eternă dacă a acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, așa că, pentru a obține această binecuvântare, eu am acceptat Evanghelia din zilele de pe urmă și mi-am îndeplinit îndatoririle în mod activ, crezând că, cu cât lucram mai mult pentru Dumnezeu, cu atât mai mari îmi vor fi binecuvântările în viitor. Dar acum o boală ce îmi amenința viața se abătuse asupra mea și speranțele mele de a fi binecuvântată aproape că s-au năruit. Astfel am început să Îl blamez, să Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu și să negociez cu El, crezând că abandonasem totul și trudisem pentru Dumnezeu, suferisem și plătisem un preț pentru Dumnezeu, prin urmare, Dumnezeu ar trebui să mă binecuvânteze și să nu mă lase să capăt așa o boală gravă. Abia atunci am văzut că îndeplinirea îndatoririlor mele și credința mea în Dumnezeu nu erau sincere și, cu atât mai puțin, îmi îndeplineam datoria unei ființe create de a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. În schimb, am mers pe motivele personale și scopul meu era să dobândesc binecuvântările lui Dumnezeu și să mă bucur de harul și binecuvântările lui Dumnezeu. Sacrificiul meu fusese făcut pentru a negocia cu Dumnezeu și pentru a obține în schimb fericirea Împărăției cerului. Cu o credință în Dumnezeu atât de întinată, indiferent de cât de credincioasă păream pe dinafară, nu mă puteam împotrivi faptelor: când a apărut o mică furtună, am căzut ușor, ca floare drăguță care este gingașă și frumoasă pentru scurt timp, dar care nu dă rod. M-am gândit cum tot ceea ce aveam a venit de la Dumnezeu și cum ar trebui să îmi împlinesc bine datoria de a-I răsplăti iubirea lui Dumnezeu și că aceasta este legea cerească. Totuși, mi-am folosit datoria pentru a negocia cu Dumnezeu, plină de dorințele mele extravagante – nu mă răzvrăteam împotriva lui Dumnezeu și încercam să Îl înșel făcându-mi datoria în acest fel? Nu aveam nicio fărâmă de conștiință sau rațiune! Atunci am înțeles voia lui Dumnezeu. Dumnezeu folosea această boală pentru a mă încerca și pentru a-mi permite să văd clar motivele greșite din spatele credinței mele în Dumnezeu. El folosea această rafinare pentru a mă purifica și schimba, pentru a mă face să renunț la cererile nerezonabile pe care eu I le adresam lui Dumnezeu, pentru a mă face să îmi recapăt conștiința și rațiunea și pentru a mă face să venerez Creatorul stând neclintită în locul meu de ființă creată. Gândind asta, totul a căpătat brusc sens și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa. Dacă nu ar fi fost mântuirea lui Dumnezeu, încă aș urma calea greșită fără a primi o recompensă la final și atunci aș putea fi doar abandonată și eliminată de către Dumnezeu. Prin această boală, am ajuns să văd că dacă cineva nu cunoaște lucrarea lui Dumnezeu și nu știe cum Dumnezeu purifică și mântuiește omul, acel cineva nu poate să Îl slăvească și să I se supună lui Dumnezeu, iar când se întâmplă lucruri care nu sunt pe placul său, se va demoraliza și chiar Îl va înțelege greșit și Îl va blama pe Dumnezeu: statura mea fusese într-adevăr jalnic de mică. Gândindu-mă la aceste lucruri, inima mi s-a umplut de mustrări de conștiință și de un simțământ de datorie față de Dumnezeu.

După ce am fost internată în spital, L-am păstrat pe Dumnezeu în gândurile mele în fiecare clipă și am simțit că inima mea a devenit și mai apropiată de Dumnezeu. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Dumnezeu Atotputernicul este un doctor omnipotent! Să dăinui în boală înseamnă să fii bolnav, dar să dăinui în spirit înseamnă să fii bine. Dacă mai ai doar o suflare, Dumnezeu nu te va lăsa să mori” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut autoritatea și iubirea lui Dumnezeu și, în inima mea, am rostit atunci o rugăciune lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Deși mă simt un pic slabă de inimă acum, când această boală s-a abătut asupra mea, totuși cred că Tu ești Stăpânitorul tuturor lucrurilor, iar boala mea este, de asemenea, în mâinile Tale. Doresc să mă încredințez Ție și cred că Tu ești coloana mea de susținere. Îți cer să-mi dai credință și să-mi îngădui să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor Tale.”

Moartea se apropie și cuvintele lui Dumnezeu îmi întăresc credința

După mai bine de zece zile, starea mea tot nu se îmbunătățise. Într-o zi, am intrat brusc în stop cardiac și a trebuit să fiu resuscitată. Ginerele meu, văzând că starea mea s-a înrăutățit, m-a transferat la spitalul regional. Specialistul de la spitalul regional s-a uitat pe actele mele medicale de transfer și a aranjat să fiu la terapie intensivă și mi-a dat oxigen. Am auzit un alt pacient spunând că toți pacienții internați la terapie intensivă aveau să moară în curând. M-am simțit îngrozită când l-am auzit spunând asta și m-am gândit în sinea mea: „Doctorul a aranjat ca eu să fiu aici pentru că voi muri curând?” Pe când mă gândeam la asta, am simțit moartea apropiindu-se și am simțit o panică inexplicabilă și o neliniște în inima mea. În acea după-amiază, au adus pe targă un bărbat în salon și, o oră mai târziu, era mort. În acea clipă, când mă uitam cum îl scot pe targă, m-am simțit învăluită de moarte și am simțit că următoarea moarte va fi a mea. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai înfricoșată deveneam: „S-ar putea ca într-adevăr să mor? Dar nu vreau să mor, vreau să…” Eram complet neajutorată și înfricoșată și tot ce puteam să fac era să Îl chem pe Dumnezeu în tăcere în inima mea, cerându-I să îmi protejeze inima. Exact atunci, mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Când Iov și-a pierdut animalele care umpleau munții și nenumăratele bogății, iar trupul său a fost acoperit de bube dureroase, a fost datorită credinței lui. Când a auzit glasul Meu, Iahve, și a văzut slava Mea, Iahve, a fost datorită credinței sale. Faptul că Petru putea să-L urmeze pe Isus Hristos, a fost prin credința lui. Faptul că el a fost crucificat de dragul Meu și că a dat mărturie slăvită, a fost tot prin credința lui. Când Ioan a văzut chipul slăvit al Fiului Omului, a fost prin credința sa. Când a avut vedenia zilelor din urmă, a fost cu atât mai mult prin credința lui. Motivul pentru care așa-numitele neamuri au primit revelația Mea și au ajuns să știe că m-am întors în trup pentru a face lucrarea Mea între oameni, se datorează credinței lor. Toți cei care sunt loviţi de cuvintele Mele aspre și care sunt mântuiți – nu au făcut-o datorită credinței lor? Oamenii au primit o mulțime de lucruri prin credință. Ceea ce ei primesc nu este întotdeauna o binecuvântare […]. De exemplu, în cazul lui Iov, el a primit binecuvântarea lui Iahve, precum și nenorocirea, prin credință. Fie că primeşti o binecuvântare sau înduri o nenorocire, ambele sunt evenimente binecuvântate” („Adevărul lăuntric al lucrării de cucerire (1)” din Cuvântul Se arată în trup).

Cuvintele lui Dumnezeu mi-au aprins speranțele și mi-au dat credință. M-am gândit la toți sfinții de-a lungul veacurilor, ca Iov și Petru. Când treceau prin tot soiul de încercări, deși erau mâhniți până în străfunduri, sufereau o durere extremă tot timpul și nu puteau înțelege voia lui Dumnezeu, ei tot aveau credință adevărată în Dumnezeu. Indiferent de ce a făcut Dumnezeu, ei nu s-au plâns, ci s-au supus Creatorului neclintiți în locurile lor de ființe create și, în cele din urmă, au dobândit binecuvântările lui Dumnezeu și au mărturisit marea putere și stăpânirea lui Dumnezeu. De exemplu, când atacurile și tentațiile Satanei s-au abătut asupra lui Iov, toate proprietățile i-au fost luate, copiii lui au fost loviți de dezastru, tot corpul i-a fost acoperit de răni și a suferit o foarte mare durere. Totuși, el avea un loc pentru Dumnezeu în inima lui și mai degrabă ar fi blestemat ziua în care s-a născut decât să vorbească cu păcat, și la sfârșit, el a rostit aceste cuvinte: „Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10). Lucrurile de care s-a ținut au fost adevărata credință și adorație pentru Dumnezeu. Era gata să se supună indiferent dacă Dumnezeu dădea sau lua și, la sfârșit, Dumnezeu i-a apărut, iar iubirea și credința lui Iov în Dumnezeu au sporit. Chiar dacă nu exista comparație între mine și sfinții din toate veacurile, tot din voia lui Dumnezeu s-a abătut această boală asupra mea acum, ba chiar mai mult, ea a venit din iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să îmi dea adevărata credință și compasiune, să îmi permită să experimentez autoritatea Sa și să facă adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu să se înalțe în mine. Viața și moartea mea erau în mâinile lui Dumnezeu și Dumnezeu va avea ultimul cuvânt. Toate grijile mele erau inutile și erau rezultatul necredinței în suveranitatea lui Dumnezeu și al faptului că mereu mi-am dorit să conduc și să orchestrez lucrurile bazându-mă pe propria mea putere. Gândind asta, inima mea a fost mult mai liniștită.

Îmi încredințez viața și moartea lui Dumnezeu și sunt martoră la faptele lui Dumnezeu

Câteva zile mai târziu, familia mea a cerut specialistului spitalului și unui profesor să îmi facă un consult aprofundat. După ce s-au consultat, specialistul și profesorul au zis ca boala mea era o ocluzie coronară cauzată de diabet, că trei artere erau acum blocate și că trebuia să fiu operată imediat, altfel, au zis ei, puteam muri în orice clipă. Dar au spus că și dacă făceam operația, nu puteau garanta că mă voi vindeca.

Familia m-a transferat apoi la un spital de cardiologie. După ce m-a consultat, doctorul a zis că trebuie să fac operația imediat, dar că riscurile sunt foarte mari. Când se operează probleme cardiace cauzate de diabet, inciziile nu se vindecă bine, mi-a spus doctorul, iar dacă incizia nu se vindecă, rezultatul poate fi mai rău decât dacă nu aș face deloc operația. Deoarece această operație trebuia făcută grefând vase de sânge de pe coapse pentru a ocoli arterele coronare blocate din jurul inimii, dacă operația eșua, atunci aș fi putut rămâne paralizată pentru tot restul vieții mele. De asemenea, lucrurile puteau să meargă prost în orice moment în timpul operației și era o posibilitate să mor pe masa de operație. Doctorul mi-a zis că era dificil de prezis dacă mă voi mai trezi după operație și mi-a rugat familia să chibzuiască cu atenție dacă vor sau nu, cu adevărat, să fac operația. După ce l-au ascultat pe doctor, fiica mea și ginerele meu ezitau, speriați că se vor cheltui mulți bani, iar eu s-ar putea să nu fiu mai bine după și nu doar că nu vor mai rămâne bani, dar nici eu nu voi fi vindecată. Soțul meu credea și el în Dumnezeu și știa că viețile și morțile noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu și că nu oamenii erau cei ce aveau de spus ultimul cuvânt. Astfel, i-a zis doctorului fără nicio ezitare, „Concentrați-vă doar să faceți operația, iar dacă soția mea supraviețuiește sau nu, nu are nicio legătură cu acest spital. Pot suporta orice se întâmplă.” Soțul meu a semnat apoi formularele de consimțământ, iar doctorul a început pregătirile pentru operație.

După ce totul a fost gata, am fost dusă pe targă în sala de operații. Pe când stăteam întinsă pe masa de operație, m-am gândit la ce a zis doctorul, iar tristețea și nefericirea mi-au umplut, din nou, inima. M-am gândit: „Dacă chiar rămân paralizată, nu ar fi ca o moarte vie? Cu soțul atât de bătrân acum, nu i-aș fi o povară? Deși am câteva fiice, toate au acum viețile și familiile lor, așadar cine ar putea avea grijă de mine tot anul? Dacă chiar se întâmplă asta, atunci va trebui să mă gândesc la un mod de a sfârși totul!” Dar apoi m-am gândit că aș putea să mor singură pe masa de operație și inima mi-a devenit și mai tulburată. Abia atunci am realizat că starea mea mentală e greșită și m-am grăbit să Îl chem pe Dumnezeu pentru a îmi proteja inima și a mă face aptă să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor Lui. În acel moment, mi-a venit în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine din întreaga omenire nu este îngrijit în ochii Celui Atotputernic? Cine nu trăiește în mijlocul predestinării Atotputernicului? A cui naștere și moarte vin din propriile lor alegeri? Își controlează omul propria lui soartă? Mulți oameni strigă după moarte, totuși, ea este departe de ei; mulți oameni vor să fie cei care sunt puternici în viață și se tem de moarte, totuși, necunoscută lor, ziua morții lor se apropie, aruncându-i în abisul morții; mulți oameni se uită la cer și suspină profund; mulți oameni strigă grozav, plângând cu suspine; mulți oameni cad în mijlocul încercărilor; și mulți oameni devin prizonierii ispitei” („Capitolul 11” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Da! Dumnezeul în care cred eu controlează toate lucrurile și soarta fiecărei ființe umane este în mâinile Lui. Momentul când fiecare persoană se naște și momentul când moare este predestinat de către Dumnezeu, așadar, nu era și soarta mea orchestrată de Dumnezeu? M-am gândit cum, deși eram hotărâtă să-L mărturisesc pe Dumnezeu, când am înfruntat un test real, am început să mă îngrijorez pentru propria mea viață, moarte și viitor: îmi era teamă și să mor, dar eram și îngrijorată să nu rămân paralizată și să devin o povară pentru alții și mă gândeam să îmi pun capăt propriei vieți. Prin asta, nu doream să îmi orchestrez propria soartă? Cum era asta supunere față de suveranitatea și aranjamentele lui Dumnezeu? Asta nu arăta că nu am credință în Dumnezeu? Dumnezeu mi-a dat viața și dacă trăiam sau muream era în mâinile lui Dumnezeu. Știam că nu ar trebui să fiu sperioasă, să nu îmi fie frică și să trăiesc printre înșelăciunile Satanei, ci că ar trebui să am credință în Dumnezeu, să mă gândesc la Dumnezeu și să Îi încredințez viața mea, moartea mea și viitorul meu. Gândindu-mă la asta, m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Curând voi fi operată. Deși încă sunt îngrijorată, totuși eu cred că succesul sau eșecul acestei operații este în mâinile Tale. Fie că trăiesc sau mor, vreau să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor Tale.” După ce m-am rugat, m-am simțit mult mai calmă. Doctorul m-a anesteziat și, curând după aceea, nu am mai știut nimic.

După operație, am fost mutată la terapie intensivă pentru supraveghere. Când m-am trezit, trecuseră deja două zile, iar familia mi-a zis cu veselie că operația fusese foarte reușită și că tot ce aveam de făcut acum era să mă recuperez. Când am auzit asta, m-am simțit foarte mișcată și I-am tot mulțumit lui Dumnezeu pentru iubirea Lui! Știam că supraviețuirea după operație și că reușita operației se datorau minunatei protecții a lui Dumnezeu! Am devenit convinsă din adâncul inimii că viețile și morțile noastre sunt controlate și orchestrate de Dumnezeu și că aceasta este o manifestare a autorității lui Dumnezeu.

Pe când mă recuperam, am ascultat țipetele puternice de durere ale unora dintre pacienții din același salon, iar unii dintre ei gemeau constant, dar nu am simțit nicio durere. Am știut clar în inima mea c�� lipsa durerii de la incizii era în totalitate minunata faptă a lui Dumnezeu. Am perceput iubirea lui Dumnezeu, iar mulțumirile și slăvirile lui Dumnezeu curgeau din inima mea. După-amiaza, doctorul însărcinat cu cazul meu a venit și m-a întrebat: „Doamnă, inciziile vă dor cumva? Simțiți vreun disconfort?” Și am răspuns: „Vă mulțumesc pentru grijă, dar nu simt nici un disconfort.” Trei zile mai târziu, doctorul a văzut că mă recuperam foarte bine și m-a transferat într-un salon normal. Am văzut pacienți fără diabet care au avut nevoie de patru sau cinci zile pentru recuperare după o operație înainte de a fi transferați din secția de terapie intensivă, și totuși, în ciuda vârstei mele înaintate și a faptului că aveam diabet- ceea ce însemna că inciziile mele erau, fără îndoială, mai greu de vindecat- am fost capabilă să mănânc mâncare solidă la doar trei zile de la operație. Mă recuperam, de asemenea, mai rapid decât alți oameni, iar asta era într-adevăr marea putere a lui Dumnezeu și marea Sa iubire pentru mine.

În zilele ce au urmat, soțul meu îmi citea deseori cuvintele lui Dumnezeu și eu chibzuiam asupra lor, reflectând la lucrarea de mântuire pe care Dumnezeu o îndeplinise asupra mea și am simțit cu adevărat cât de reală este iubirea lui Dumnezeu. În ciuda faptului că am fost chinuită de boală, astfel încât am oscilat între viață și moarte, Dumnezeu a fost mereu cu mine și nu m-a părăsit niciodată: de fiecare dată când deveneam negativistă și slabă și îmi pierdeam credința, cuvintele lui Dumnezeu mă conduceau și mă îndrumau, dându-mi credință și putere. Cu Dumnezeu ca sprijin neclintit, nu aveam să mai fiu slabă de inimă și temătoare; când m-am bazat sincer pe Dumnezeu și am fost gata să mă încredințez cu totul lui Dumnezeu și să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor Sale, Dumnezeu nu doar că mi-a permis să trăiesc, dar mi-a alinat și durerea trupească. Asta mi-a permis să văd minunatele fapte ale lui Dumnezeu și să simt iubirea lui Dumnezeu. Doar prin această experiență am ajuns să realizez că, deși această întrupare a lui Dumnezeu nu afișează semne și minuni în lucrarea Sa, puterea cuvintelor lui Dumnezeu depășește de departe puterea arătării de semne și minuni; cuvintele lui Dumnezeu chiar sunt adevărul, ele pot deveni viața oamenilor și sunt deopotrivă principiile și direcția acțiunilor noastre.

După ceva timp, inciziile mele s-au vindecat foarte bine și pe când pacienții care avuseseră aceeași operație ca și mine încă nu puteau să se miște, eu puteam să mă plimb pe afară cu ajutorul soțului meu. Doctorii și colegii pacienți erau uimiți să vadă asta. Am știut foarte clar în inima mea că recuperarea atât de rapidă a trupului meu era fapta lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu, pentru că doar Dumnezeu putea face să se întâmple un asemenea miracol!

Două săptămâni mai târziu, când am fost externată din spital, doctorul mi-a spus: „Sunt alți șapte oameni în acest spital cu aceeași boală ca și dumneavoastră și doar a dumneavoastră a fost cauzată de diabet. Starea dumneavoastră a fost mai gravă decât a lor și totuși sunteți prima care se recuperează. Chiar te pune pe gânduri! Mai există încă o umflătură în pericardul dumneavoastră care rămâne, totuși, un pericol. Trebuie să vă întoarceți la spital peste o lună pentru o consultație. Dacă această umflătură continuă să crească, atunci trebuie să faceți altă operație.” Auzindu-l pe doctor spunând acest lucru, nu m-am mai simțit speriată sau îngrijorată și mi-am spus: „Am trecut printr-o boală atât de gravă și Dumnezeu nu m-a făcut să mor. Am văzut autoritatea lui Dumnezeu și acum am o credință chiar mai mare să mă bazez pe Dumnezeu. Îmi voi încredința boala în mâinile lui Dumnezeu și Îl voi lăsa pe El să preia controlul.” După aceea, doctorul mi-a prescris niște medicamente și m-am întors acasă. După ce am ajuns acasă, mi-am petrecut fiecare zi citind cuvintele lui Dumnezeu și cântând slăvirile lui Dumnezeu cu frații și surorile, bucurându-mă de iubirea lui Dumnezeu. M-am simțit atât de eliberată și liberă, iar boala mi-a zburat complet din minte.

Când m-am întors la spital pentru control o lună mai târziu, fiecare indicator fizic arăta normal și umflătura din pericard dispăruse. Încă o dată, aceasta mi-a permis să văd minunatele fapte ale lui Dumnezeu și iubirea Lui pentru mine.

După ce am trecut prin acest botez, am înfruntat viitorul mai puternică decât înainte

Pe când eram în mașină pe drumul spre casă, am privit plopii albi înalți pe fiecare parte și m-am gândit: „Ei toți sunt sub domnia lui Dumnezeu. Ei acceptă botezul vântului, înghețului, ninsorii și ploii tot timpul anului și viața din ei devine chiar mai puternică și mai îndărătnică. Această boală gravă pe care am avut-o a fost ca și cum aș fi trecut prin botezul vieții; nu doar că mi-a purificat iubirea pentru Dumnezeu, dar mi-a și sporit credința în Dumnezeu.” Atunci m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa în fața oricărei puteri, mai mult decât atât, depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută ușor de nicio ființă creată sau forță inamică. Forța vieții lui Dumnezeu există și emană strălucirea sa uimitoare, indiferent de timp sau loc. Viața lui Dumnezeu rămâne mereu neschimbată, în ciuda răsturnărilor cerului și pământului. Toate lucrurile sunt trecătoare, dar viața lui Dumnezeu încă rămâne, deoarece Dumnezeu este sursa existenței tuturor lucrurilor și baza existenței lor. Viața omului provine de la Dumnezeu, existența cerului se datorează lui Dumnezeu, iar existența pământului apare din puterea vieții lui Dumnezeu. Niciun obiect însuflețit nu poate depăși suveranitatea lui Dumnezeu și nimic viu nu poate să se desprindă de sub sfera autorității lui Dumnezeu” („Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice” din Cuvântul Se arată în trup). Nu m-am putut abține să nu oftez de emoție: autoritatea și puterea cuvintelor lui Dumnezeu sunt cu adevărat atât de mari! La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământurile și toate ce sunt în ele cu cuvinte și, datorită cuvintelor lui Dumnezeu, toate lucrurile trăiesc și se înmulțesc în baza regulilor predestinate de Dumnezeu, generație după generație. În zilele de pe urmă, Dumnezeu exprimă întregul adevăr ce purifică și mântuiește omul, ba chiar mai mult, adevărul lui Dumnezeu este rădăcina supraviețuirii noastre și direcția pe care trebuie să o urmăm. Când viața și moartea mea atârnau în balanță, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și curaj. Ele mi-au permis să învăț cum să mă bazez pe Dumnezeu și să mă gândesc la Dumnezeu în timpul bolii mele, ele m-au îndrumat să îmi înving teama de moarte și să biruiesc constrângerile morții. Chiar am câștigat atât de mult în timpul acestei experiențe!

Îmi doresc doar să cred în Dumnezeu, să îmi îndeplinesc datoria cu seriozitate pentru restul vieții mele și să răsplătesc iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. Slavă Ție, Dumnezeule!

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Citiți mai multe articole cu mărturii creștine. 

trandafirul din perete

valentine s day, sau ziua îndrăgostiților cum s-ar zice în română, limba în care îmi place să mă desfășor. evident, azi nu am avut parte de nimic special, o zi la fel de obișnuită ca ieri, ca mâine, cu gânduri și scăpări din realitate. dar scrisul nu te întreabă prin ce ai trecut azi, când trebuie să scrii, trebuie să scrii, indiferent despre ce anume. de aceea apelez la cel mai vrednic tovarăș, trecutul. nu-mi mai amintesc totul cu exactitate, nici nu trebuie. ceea ce știu e că plecasem mai devreme de la oră, folosind drept scuză faptul că trebuie să prind autobuzul, cea mai eficientă pentru un navetist care se plictisește sau pentru cel  care era o necesitate, cum era în cazul meu.  și am plecat, m-am dus la cea mai apropiată florărie, fiindcă timpul nu-mi permitea mai mult, aveam doar 15 minute la dispoziție. nu știam ce să aleg, prețurile erau mari dar nu mi  se părea ceva ieșit din comuni și nici nu-mi păsa, pentru unii e doar o afacere totul. am ales trandafirul care mi-a plăcut cel mai mult și care, am sperat că o să-i placă și ei, dar acolo ajung ceva mai târziu. roșul acela închis, aromat, cele câteva frunze îl făceau perfect, și cum era semi-înflorit, nici că puteam să cer mai mult. m-am întors rapid, ora ei era pe terminate. m-am poziționat în fața magazinului de unde îmi luam mâncare de obicei, fix lângă corpul de clădire al liceului nostru. și așteptam. fiind înalt, analizam fiecare chip ce se apropia, o căutam prin toată mulțimea, parcă surescitat de propriile emoții. o cunoscută îmi pune pe jar răbdarea cu o remarcă puțin comică:„ziua îndrăgostiților e pe 24”. I-am zis că vom sărbători și atunci, doar că să-i închid gura și să-mi reiau analiza mulțimii. simțeam că rămân fără timp, trecuseră deja câteva minute, și apoi te văd, venind spre mine cu zâmbetul acela înfiorător și în același timp rupt din rai, dacă raiul există. m-am făcut că ascund trandafirul, dar știai cu exactitate ce am dus cu mâinile la spate. știai, ochii tăi mi-o spuneau. „-Ce mi-ai adus acolo? -Nimic. -Mincinosule, dă-mi să văd.”   apoi a urmat o îmbrățișare, și ,ceea ce îmi plăcea să gust mai mult decât dulciurile, buzele ei. am luat-o de mână și totul a început să dispară, mai întâi norii, apoi mașinile, în final oamenii. mergeam prin mulțime, sincronizați, fără să observăm aglomerația. aveam mintea plină de noi și inima de tine. eu o să mă opresc aici, deși ar mai fi multe de zis, dar știi cum sunt persoanele cu rău de mare? așa am eu rău de amintiri.

CUM SĂ SLĂBEȘTI UȘOR 32 KG FĂRĂ DIETE ȘI FĂRĂ A IEȘI DIN CASĂ

După ce am întâlnit-o pe Bianca, m-am relaxat și mi-am revenit prea târziu, atunci când devenisem de-a dreptul un grăsan.

Avem o relație de 7 ani. Dar până nu demult, mergeam doar ”în ospeție” unul la altul. Locuiam singur în apartamentul meu, iar Bianca venea în ospeție și pleca peste o perioadă.

Ca și toate femeile, Bianca aștepta să o cer de soție. Acesta era visul ei! Dar înainte de toate îmi doream să-mi găsesc o slujbă bine plătită și să adun banii necesari pentru o nuntă luxoasă, așa cum și-o dorea.

Păcătoșii cu siguranță vor fi pedepsiți

Verificarea practicării neprihănirii în tot ceea ce faci și dacă toate acțiunile tale sunt supravegheate de Dumnezeu sunt principiile de comportament ale celor care cred în Dumnezeu. Voi veți fi numiți neprihăniți pentru că sunteți capabili să-L mulțumiți pe Dumnezeu și pentru că acceptați grija și protecția lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, toți cei care acceptă grija, protecția și desăvârșirea lui Dumnezeu și cei care sunt dobândiți de către El sunt neprihăniți și priviți cu prețuire de Dumnezeu. Cu cât acceptați mai mult cuvintele lui Dumnezeu aici și acum, cu atât mai mult puteți primi și înțelege voința lui Dumnezeu și, prin urmare, cu atât mai mult puteți trăi cuvintele lui Dumnezeu și îndeplini cerințele Lui. Aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu vouă și ceea ce ar trebui să realizați. Dacă folosiți concepții pentru a-L măsura și contura pe Dumnezeu, ca și cum El ar fi o statuie din argilă care nu se modifică și dacă voi Îl delimitați pe Dumnezeu în cadrul Bibliei și Îl reduceți la o sferă limitată a lucrării, acest lucru dovedește că L-ați condamnat pe Dumnezeu. 

Deoarece, în inimile lor, evreii din epoca Vechiului Testament L-au modelat pe Dumnezeu sub forma unui idol, ca și cum Dumnezeu ar fi putut fi numit doar Mesia și doar acela care era numit Mesia era Dumnezeu, și pentru că L-au servit și L-au slăvit pe Dumnezeu, ca și cum ar fi fost o statuie din argilă (lipsită de viață), L-au răstignit pe Isus în acea vreme pe cruce, osândindu-L la moarte – condamnându-L pe Isus cel nevinovat la moarte. Dumnezeu nu a comis nicio crimă, cu toate acestea, omul nu L-a cruțat pe Dumnezeu și L-a condamnat fără ezitare la moarte. Astfel, Isus a fost crucificat. Omul crede întotdeauna că Dumnezeu este neschimbător și Îl definește conform Bibliei, ca și cum omul ar fi văzut prin gestionarea lui Dumnezeu, ca și cum tot ce face Dumnezeu s-ar afla în mâinile omului. Oamenii sunt ridicoli până la extrem, sunt posedați de o aroganță supremă și toți au un talent înnăscut spre o retorică pompoasă. Indiferent cât de multe sunt cunoștințele tale despre Dumnezeu, tot spun că nu Îl cunoști pe Dumnezeu, că nu există nimeni mai potrivnic lui Dumnezeu și că Îl condamni pe Dumnezeu, pentru că ești total incapabil să săvârșești lucrarea lui Dumnezeu și să pășești pe calea desăvârșită de către Dumnezeu. De ce nu este Dumnezeu niciodată mulțumit de acțiunile omului? Deoarece omul nu Îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că are atâtea concepții și pentru că, în loc să se conformeze realității, toate cunoștințele sale despre Dumnezeu sunt făcute din același aluat și folosește aceeași abordare pentru toate situațiile. Astfel, venind pe pământ astăzi, Dumnezeu a fost răstignit încă o dată pe cruce de către om. Omenire crudă, brutală! Conspirația și intriga, îmbrâncirea unii cu alții, fuga disperată după reputație și avere, măcelul reciproc – când se vor încheia toate acestea? Dumnezeu a rostit sute de mii de cuvinte și totuși nimănui nu i-a venit mintea la cap. Ei acționează de dragul familiei, al fiilor și al fiicelor lor, pentru carieră, perspective, pentru statut, vanitate și bani, de dragul hainelor, pentru mâncare și trup – acțiunile cui sunt cu adevărat de dragul lui Dumnezeu? Chiar și printre cei ale căror acțiuni sunt de dragul lui Dumnezeu, există foarte puțini care Îl cunosc. Câți nu acționează de dragul propriilor interese? Câți oameni nu-i persecută și discriminează pe alții de dragul menținerii propriului statut? Astfel, Dumnezeu a fost condamnat de nenumărate ori prin forță la moarte, nenumărați judecători barbari L-au condamnat pe Dumnezeu și L-au răstignit încă o dată pe cruce. Câți pot fi numiți neprihăniți deoarece acționează cu adevărat de dragul lui Dumnezeu?

În fața lui Dumnezeu, e ușor să fii desăvârșit într-o persoană sfântă sau una dreaptă? Există o afirmație adevărată conform căreia „nu există persoană neprihănită pe pământ, cei neprihăniți nu se află pe lumea aceasta.” Atunci când voi veniți în fața lui Dumnezeu, gândiți-vă la ceea ce purtați, gândiți-vă la fiecare cuvânt și acțiune, la toate gândurile și ideile voastre și chiar și la visurile pe care le aveți în fiecare zi – toate acestea sunt de dragul vostru. Nu este aceasta adevărata situație? „Neprihănirea” nu înseamnă să dai pomană, nu înseamnă să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți și nu înseamnă să nu intri în conflicte, să nu te cerți, să nu jefuiești sau să nu furi. Neprihănirea înseamnă a primi însărcinarea dată de Dumnezeu ca pe o datorie și a respecta organizarea și aranjamentele ca pe o vocație trimisă din ceruri, indiferent de timp sau loc, la fel ca tot ceea ce a fost săvârșit de Domnul Isus. Aceasta este exact neprihănirea menționată de Dumnezeu. Că Lot ar putea fi numit un om neprihănit se datorează faptului că a salvat doi îngeri trimiși de Dumnezeu, fără să-i pese de ceea ce a câștigat sau a pierdut; ceea ce a făcut el atunci poate fi numit drept, dar el nu poate fi numit un om neprihănit. Lot și-a dat cele două fiice în schimbul îngerilor doar pentru că L-a văzut pe Dumnezeu. Dar nu tot comportamentul său din trecut reprezintă neprihănire și, astfel, pot spune că „nu există neprihănire pe acest pământ”. Chiar și dintre cei care se află în cursul recuperării, nimeni nu poate fi numit neprihănit. Indiferent cât de bune sunt acțiunile tale, indiferent cât pari să cinstești numele lui Dumnezeu, să nu-i lovești sau să-i înjuri pe ceilalți, să nu-i jefuiești sau să furi de la ei, tot nu poți fi numit neprihănit, pentru că astfel de lucruri pot fi făcute de orice om de rând. În prezent, cel mai important lucru este că nu-L cunoști pe Dumnezeu. Se poate spune doar că astăzi ai puțină umanitate normală, cu toate acestea, ești lipsit de neprihănirea menționată de Dumnezeu și astfel, nimic din ceea ce faci nu este dovada cunoașterii lui Dumnezeu de către tine.

Înainte, când Dumnezeu era în cer, omul a încercat să-L păcălească pe Dumnezeu prin acțiunile lui; astăzi, Dumnezeu a venit printre oameni – pentru cât timp, nu știe nimeni – și totuși, omul se preface în fața lui Dumnezeu și încearcă să-L păcălească. Nu este omul extrem de înapoiat în gândirea lui? La fel a fost și cu Iuda: înainte de venirea lui Isus, Iuda le spunea minciuni fraților și surorilor lui, și după ce a venit Isus, el tot nu s-a schimbat; nu a avut nici cea mai vagă cunoaștere a lui Isus și, în cele din urmă, L-a trădat. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că nu Îl cunoștea pe Dumnezeu? Dacă astăzi voi tot nu Îl cunoașteți pe Dumnezeu, atunci și voi veți deveni Iuda, și tragedia crucificării lui Isus în timpul Epocii Harului, cu mii de ani în urmă, va fi jucată din nou. Nu credeți asta? Este o realitate! În prezent, majoritatea oamenilor trăiesc în asemenea circumstanțe – poate că spun asta puțin prea devreme – și astfel de oameni joacă rolul lui Iuda. Eu nu vorbesc cu seninătate, ci conform cu realitatea – și trebuie să crezi. Chiar dacă mulți oameni se prefac că sunt umili, în inimile lor nu se află decât apă stătută, urât mirositoare. Acum, prea mulți din biserică sunt astfel. Credeți că nu știu nimic – astăzi, Duhul Meu decide pentru Mine și Îmi stă mărturie. Credeți că nu știu nimic? Credeți că nu înțeleg nimic din gândurile nesincere din inimile voastre și din lucrurile păstrate în inimile voastre? Este Dumnezeu atât de ușor de păcălit? Crezi că Îl poți trata oricum dorești? În trecut, Mi-am făcut griji că sunteți încătușați, așa că am continuat să vă dau frâu liber, dar nimeni nu a realizat că eram bun cu ei. Le-am întins un deget și ei au luat toată mâna. Întrebați-vă unii pe ceilalți: nu M-am ocupat aproape de nimeni și nu M-am grăbit să cert pe nimeni – totuși Îmi sunt foarte clare motivațiile și concepțiile omului. Crezi că Dumnezeu Însuși, căruia Dumnezeu Îi stă mărturie, este prost? Atunci, îți spun că ești prea orb! Nu te voi blama, și să vedem cât de depravat devii. Să vedem dacă trucurile tale te pot salva, sau dacă încercarea ta sinceră de a-L iubi pe Dumnezeu te poate salva. Azi, nu te voi condamna; să așteptăm până când va veni timpul lui Dumnezeu pentru a vedea cum te va răsplăti El. Nu am timp acum pentru pălăvrăgeli cu tine și nu sunt dispus să-Mi întârzii lucrarea mai măreață de dragul tău, un vierme ca tine nu este vrednic ca Dumnezeu să-Și ocupe timpul cu el – deci, să vedem cât timp te mai poți răsfăța. Astfel de oameni nu urmăresc nici cea mai mică cunoaștere a lui Dumnezeu și nu au niciun pic de dragoste pentru Dumnezeu, cu toate acestea, vor să fie numiți neprihăniți de către Dumnezeu – nu este aceasta o glumă? Pentru că, de fapt, există un număr mic de oameni sinceri, Mă preocupă să-i ofer omului doar viață, nimic altceva. Tot ce voi face va fi să completez ceea ce ar trebui făcut azi, iar mai târziu, răsplata va fi adusă asupra fiecăruia, după comportamentul lor. Am spus ceea ce trebuia să spun, căci aceasta este lucrarea pe care o săvârșesc. Fac ceea ce ar trebui să fac și nu fac ceea ce nu ar trebui să fac, cu toate acestea sper că veți petrece mai mult timp reflectând: cât din cunoașterea ta referitoare la Dumnezeu este adevărată, mai exact? Ești oare unul dintre cei care L-au răstignit încă o dată pe Dumnezeu pe cruce? În cele din urmă, spun asta: vai de cei care Îl răstignesc pe Dumnezeu!

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Povestea bărbatului care a visat foarte mult.. A fost odată o singură dată un bărbat foarte urât şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură nicio femeie nu se apropia de el la mai mult de un pas după un timp văzând că nu-şi găseşte jumătatea bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei în pădure cât era ziua de lungă tăia lemne culegea fructe şi plante medicinale se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor iar primăvara altoia tot felul de pomi din când în când oamenii din sat urcau la el îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor îi comandau o uşă un pat iar mai rar câte-un sicriu însă bărbatul din pădure deşi începuse a fi tot mai căutat era cu fiecare zi tot mai nefericit într-o zi nemaiputând răbda a împletit o funie şi s-a dus la cel mai bătrân stejar să se spânzure dar stejarul care văzuse multe la viaţa lui dar niciodată un om aşa de urât şi-a frânt ramura de care atârna acesta apoi l-a acoperit cu frunze să nu-l găsească cineva chiar lângă trunchiul său însă sub frunze bărbatul nostru a adormit pe dată şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu i-a zis Doamne ştii că eu de copil eram atent să nu calc pe furnici şi pe tot felul de târâtoare nu am furat nu am minţit pentru tot ce am agonisit am muncit toată viaţa dar cu toate acestea sunt tare nefericit că nicio femeie nu mă vrea iar Domnul i-a spus te ştiu prea bine mai rar un om atât de bun sub soare dar oricât te-aş iubi nu pot crea o femeie aşa de urâtă încât să te iubească pe tine însă dacă tot veni vorba tu poţi uite din crengile uscate ale stejarului poţi alcătui un trup de femeie o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze că de restul mă ocup eu iar după ce s-a trezit bărbatul din poveste a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut dar de teamă ca nu cumva să-l respingă a făcut-o şi mai urâtă decât era el a treia zi l-a chemat pe Dumnezeu şi l-a rugat să-i dea viaţă iar Domnul fiindcă aşa i-a promis a suflat viaţă în femeia omului din pădure văzând astă minune bărbatul a mulţumit apoi a trezit-o uşor sărutând-o pe frunte atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat: cine eşti tu de eşti aşa de urât că mă sperii iar el a plâns şi i-a zis iartă-mă sunt sluga ta Domnul m-a făcut aşa să te apăr de fiarele pădurii dar sunt harnic şi înţelept să te pot sluji cât mai bine însă ea a închis ochii iar el a înţeles atunci că nu trebuie să o slujească decât pe ascuns şi pe măsură ce o iubea mai mult femeia a început a-şi lepăda din urâţenie şi a deveni tot mai frumoasă nu după mult timp un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa şi-atunci nu mică i-a fost uimirea când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie pe care vreun om o văzuse vreodată şi l-a văzut şi ea şi a înţeles ce înseamnă dragostea şi mult a mai gemut în noaptea aceea văzând toate astea bărbatul care visase prea mult i-a zis a doua zi uite ştiu că a sosit timpul să ne despărţim te-am slujit cât am putut de bine şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva du-te după tânărul acela frumos şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva să mă cauţi de te vei putea uita în ochii mei şi dusă a fost peste ani când bărbatul din pădure trebăluia la un stup a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui dar el de teamă să nu o sperie nu s-a întors însă ea a spus: am aflat într-un târziu toată povestea şi-am venit să-mi cer iertare a sosit timpul să mă uit în ochii tăi iar bărbatul care nu mai visase de mult s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut că în faţa lui se afla cea mai urâtă femeie din lume dar lui nu i-a păsat ceas de ceas a slujit-o ca în acea primă zi iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită şi poate că niciodată nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor şi nu ar fi văzut cel mai frumos bărbat aşa cum nu mai fusese altul vreodat'