ioanamihalcea - Tumblr blog

ioanamihalcea · 4 months

Text

Oriunde cu tine - un an cu Dinamo

Anul a început fără să știu dacă va mai reîncepe de fapt campionatul. Și l-am terminat în Liga 1, urmărind toate meciurile live. Life is funny sometimes.

Acum e chiar ciudat fără bilete de meci, rezervări la hotel, mașină, tren așteptând în inbox. Fără planuri.

Pentru că a fost un an în care am mers peste tot, de Galați la Oradea, de la Iași la Sibiu și de la Craiova la Dej.

A fost ca un fel de Camino de Santiago extrem de personal, o experiență spirituală, un lung drum metaforic, dar și concret, către ceva ce nu mai trăisem de mult timp. Și, într-un fel, către mine.

„It's not the destination, it's the journey”

Au fost 40 de meciuri. Peste 8300 de kilometri (grosso modo, calculați ca fiind parcurși generic între București și orașul respectiv; evident, n-am pus distanța către meciurile de acasă și deplasările din București) cu mașini, trenuri, taxi-uri, autobuze, pe jos, prin caniculă, ploaie, ninsoare. Senină, tristă, fericită, obosită, răcită, nemâncată, entuziasmată. Am fost de toate în acest luni.

Au fost zeci de ore petrecute scriind ce am văzut la meciuri, analizând momente și faze, căutând statistici, ascultând declarații, punând cap la cap informații și dându-le sens. Articolele cu detalii au fost favoritele mele și plăcerea de a le publica greu se poate compara cu ceva. Am scris din mers, prin noroaie, pe stadioane ostile, am editat video-uri în gări, în mașini, în trenuri, am stat ore întregi să le urc pentru că pica semnalul prin munți, am selectat poze pentru galerii foto în hoteluri, la 3 dimineața, mi-a tremurat mâna pe aparat la minus multe grade, am publicat articole după nopți nedormite, petrecute pe drumuri…

Totul pentru că am simțit că acest Dinamo, în special cel din Liga 2, e o poveste care merită spusă. Latura umană a acestui an și întâmplările lui trebuie povestite în continuare. Nu neapărat de mine și nu doar pentru că iubesc eu acest club. Ci pentru că ce s-a întâmplat e unic din absolut toate punctele de vedere.

Nu pot uita nici momentele în care oamenii au încercat să mă descurajeze. La o scară mai largă asta s-a întâmplat și cu clubul, de la binevoitori din toate direcțiile: „Mai bine în faliment, mai bine de la zero”. La mine a fost: „E mai ușor să renunți. De ce te stresezi? De ce mergi așa departe? E obositor. N-ai ce face cu banii? Nu mai bine stai acasă? Nu înțeleg de ce te agiți”. Nici nu veți înțelege vreodată.

Faptul că am putut sărbători promovarea pe stadionul Dinamo a fost cathartic. L-am evitat un an de zile, dar nu merita să rămână cu acea amintire oribilă a retrogradării. Într-o duminică după-amiază cu soare l-am iertat, am făcut pace, m-am plimbat pe iarbă, am privit minute în șir spre tribune și mi-am reamintit că e stadionul pe care m-am îndrăgostit de Dinamo, unde am văzut meciuri și jucători care mi-au marcat existența.

„Încă nu ai cunoscut toți oamenii pe care îi vei iubi” e un citat care îmi place enorm și care se aplică bine situației.

Purgatoriul

A fost un an în care Stadionul Arcul de Triumf a devenit acasă, deși nu îmi plăcuse la primul meci, cu Sepsi, în Cupă, în 2022. Pe atunci preferam Giurgiu. Și încă e locul unde m-am simțit cel mai bine cu Dinamo. Ciudat, știu. Dar intimitatea acelor meciuri de Liga 2 pe „Marin Anastasovici”, care la acel moment putea fi percepută drept chinuitoare, pentru mine era reconfortantă. Ideea că numai cei cu adevărat pasionați ajungeau acolo, pentru că nu prea exista transport accesibil în afară de mașină… Numai cine a venit acolo în Liga 2 pentru Dinamo știe despre ce vorbesc. Era o dedicare anume. Un legământ nescris, nespus, cimentat, etern.

A fost un purgatoriu pe care l-am trăit cu toții, în sincron, și din care am ieșit cu totul alte persoane. Acolo nu am văzut nicio înfrângere, ba chiar am trăit un 1-0 cu Slobozia care a fost momentul în care am simțit că am renăscut. Că se poate. O victorie mică, minusculă în istoria lui Dinamo, dar una uriașă pentru ce eram în acel prezent. Bucuria de după meci, fotografia pe care au făcut-o în vestiar, drumul înapoi spre casă… În acel moment am simțit ceva care m-a motivat nonstop de-atunci. Și cred că nu doar eu.

E acea senzație pe care o caut dintotdeauna, o găsesc, o pierd, o regăsesc. Și așa decurge viața mea. Când aveam vreo 15 ani, am mers pentru prima dată pe stadion. Pe Dinamo. Sentimentul pe care l-am avut atunci, în mijlocul peluzei, m-a schimbat ca persoană și mi-a decis viitorul. M-a făcut să-mi petrec viața „chasing that high”. Căutând constant acea fericire, acea adrenalină. Căutând să fac lucruri care să mă aducă în acel loc, în acel punct. Așa am ajuns aici. Și așa voi și continua.

Acum o să fac un mic top al anului:

Cel mai frumos meci

Deloc surprinzător, Dinamo - FC Argeș 6-1. Cu Șelimbăr - Dinamo 1-2 urmându-l îndeaproape.

La meciul tur cu FC Argeș, după ce a înscris Gorka golul 2, am izbucnit într-un plâns incontrolabil, a fost o descătușare incredibilă. Atunci am simțit că toate nedreptățile și tristețile chiar pot avea acest deznodământ la care, sincer, nu am îndrăznit să sper, pe parcurs, decât într-o măsură foarte mică.

De câte ori visam cu ochii deschiși, mă forțam să mă trezesc la realitate. Nici atunci când, în primăvară, unul dintre cei care au făcut totul posibil mi-a promis „A fost frumos. Va fi și mai frumos” nu am putut spera mai mult. De altfel, vorbele astea mi-au răsunat în cap tot restul meciului. Promisiune îndeplinită.

Nici nu mai știam cum să mă bucur. Mi-au trecut prin cap rapid, ca într-un film, oameni, decizii și zeci de momente care ne-au adus în acest punct.

Drumurile obositoare, stresul, incertitudinea, biletele virtuale, donațiile, teama, disperarea, scandalurile, epuizarea, meciurile de la Clinceni, de pe terenul 2 de la Chiajna, de prin toate mocirlele ligii a doua, cu care nu credeam vreodată că mă voi familiariza atât. Și că-mi vor deveni chiar atât de dragi.

Cineva mi-a spus „Promovarea asta valorează mai mult ca un trofeu”. Așa este. N-aș da-o pe nimic.

Când am retrogradat - la meciul tur cu FC Argeș s-a împlinit fix un an - a fost dramatic. Dar a venit un moment în care m-am adunat și am început ceea ce ulterior, într-un moment de euforie după 1-0 cu Unirea Slobozia, la Giurgiu, am numit „oriunde cu tine”.

Motto-ul „oriunde cu tine” a devenit literal și chiar o parte din mine, pentru că mi l-am tatuat după promovare. Am făcut absolut tot ceea ce a depins de mine pentru a fi acolo unde e Dinamo. Din nou, ceva ce nu mai făcusem de ani și ani. Am simțit cumva că e nevoie de mine. Nu de mine personal, ci de energia mea, de felul în care numai un suporter își poate iubi echipa favorită la greu și își poate imagina, în nebunia lui, că dragostea asta infinită poate muta munții din loc. Că dacă ține cu dinții de ea poate face diferența fie și în cel mai mic fel, că poate râde în față tuturor adversităților, că simpla lui prezență ajută 0,0000001%, că dacă refuză să se predea asta li se va transmite și celorlalți.

La pauza meciului cu FC Argeș era 4-0 și m-am dus să-mi iau un suc. Totul părea suprarealist. M-am întors spre locul meu, iar pe tabelă era o reclamă la „Market Dinamo”. Am rămas în capul scărilor, cu privirea în sus, spre ecran, ca să reapară scorul, pentru că aveam impresia că am visat. Chiar e 4-0?! Da. Chiar era.

Cel mai frumos oraș

Dej. Mi-a plăcut și la Buzău, și la Târgoviște, au avut o energie deosebită pentru mine în acele zile de meci, nu știu s-o explic. Am tot descoperit orașe mai mici și mai mari. Dar cel mai și cel mai mult mi-a plăcut la Dej. M-am legat afectiv de el și am revenit pe parcursul anului cu același feeling, chiar și fără Dinamo. A fost un loc magic în acea zi de aprilie.

Totul a mers așa cum trebuia. A fost o zi dintre cele în care zeii fotbalului se uită spre tine și zic „Hai, mă, ai suferit destul, uite, îți dau și ție ceva azi”. În care îți permit să fii fericit ca un copil care merge pentru prima dată pe stadion. Scorul, jocul, bucuria de a fi acolo, peluza oaspete - roșie, gălăgioasă și arhiplină - cu norii, dealurile și casele în spate, stadionul vechi dar frumos ca o poezie, cu zidurile de beton prăbușite pe alocuri și pline de citate… Atât de mult farmec a adunat acea zi încât părea că nu va mai rămâne pentru nicio alta.

Cea mai frumoasă cazare

Iași. Am ajuns înainte de răsărit, m-a lăsat taxi-ul în complexul rezidențial unde făcusem rezervarea, aproape de stadion, în Copou. Am mers spre apartament și am văzut soarele răsărind de după deal.

Era cald, puteam să-mi beau cafeaua pe balcon și să urmăresc avioanele aterizând pe aeroportul din apropiere, să văd norii cum treceau alene pe cerul senin.

Cafea. Croissante. Cel mai confortabil pat posibil. Totul decorat pe gustul meu, practic, modern, simplu.

Am plecat spre stadion într-o dispoziție excelentă și m-am umplut de nervi în tribună cu câțiva suporteri locali insuportabili, cu golurile lor, cu ineficiența noastră. La final am filmat celebra scandare „Promovăm, promovăm” și am încercat cu disperare să cred în ea în continuare, așa cum o făcusem zi de zi aproape 2 luni. Oțelul bătuse Unirea Dej, noi pierduserăm. Era prea frumos să promovăm direct. Era imposibil să te bați cu Iașiul atunci. Văzusem toate cele 3 meciuri live și pe toate le pierduserăm. Mă scotea din minți orașul, echipa, bucuria lor. Am alergat spre cazare, mi-am făcut bagajele instant și am ieșit pe ușă, deși aveam în plan să mai stau, să vizitez, să mă plimb. Nu, nu mai suport locul ăsta! M-am dus la gară și m-am urcat direct în trenul de București, pe care l-am prins în ultima secundă. Am mers alături de alți suporteri, am văzut Farul campioană pe streamurile de pe telefoane și am scandat că nu ne place în Moldova. Mă simțeam descurajată și dezamăgită, poate pentru prima dată.

Dar universul știa că în următoarele două meciuri voi experimenta probabil emoțiile mele favorite all time, voi îmbătrâni cu 5 ani la fiecare gol primit, voi plânge la fiecare gol marcat, voi trăi momente care îmi vor modifica pentru totdeauna chimia creierului. Trebuiau să existe acele două meciuri, ca să mai prelungim cumva un sezon care a fost irepetabil. Nu le-am vrut, dar nu știam că de fapt le meritam.

Cel mai oribil meci

FC Argeș - Dinamo 4-2. La 2-0 și 4-1 pur și simplu m-am transformat. Am înnebunit. Simțeam că plutesc peste stadion și văd totul de undeva de sus. Îmi auzeam pulsul în urechi, probabil aveam tensiunea 20. N-are cum, nu se poate să pierdem barajul așa. La 4-1 probabil situația se ducea spre un eveniment din ăla amețitor, neverosimil, cu care intri în istorie pentru totdeauna, în sens negativ. Dar a dat Alex Pop gol, a luat Calcan „roșu” și totul s-a oprit. Nu s-a mai învârtit stadionul cu mine. La final nu am putut să mă bucur. Am simțit un fior când au intrat suporterii pe teren și am încercat să imortalizez momentele importante de după. Dar nu m-am putut bucura decât când am ajuns acasă, târziu, în noapte, după autostrăzi, benzinării, Ștefan cel Mare, artificii, șampanie, și am conștientizat că am promovat. Totul a fost prea tensionat în acea seară la Mioveni ca să pot simți ceva pozitiv.

Cel mai greu drum

Sfântu Gheorghe. Am crezut că nu se mai termină ziua aia. Pe cât de frumos a fost peisajul nins din munți, pe atât de mult rău de mașină am avut pe serpentine, am înghețat în ultimul hal la meci, ore întregi, a fost primul meci al noului antrenor, am pierdut iar, m-am enervat… Aproape nimic n-a mers cum trebuie atunci. Abia a doua zi mi-au trecut durerea de cap și amețeala și m-am simțit din nou om.

Golurile anului

Larrucea cu FC Argeș: din toate motivele pe care le-am scris mai sus

youtube

2x Ghezali cu Oțelul: Acel unghi din care a înscris primul gol mi-a rămas în suflet. Iar acea fază de la golul 2 a fost absolut superbă.

youtube

Iglesias cu Dej: Al doilea gol al lui din meci, o bijuterie din afara careului, ce preluare, ce șut!

youtube

Cel mai frumos moment

Nu e promovarea, nu e un meci, nu e un gol, nu e descoperirea unui oraș nou, nu e un dialog cu vreo persoană anume. E 24 februarie 2023. Stăteam pe canapea și am primit un mesaj. Șerdean vânduse în sfârșit acțiunile, care fuseseră cumpărate de Red&White Management. Am și acum pielea de găină când mă gândesc la acel moment. Am început să plâng de bucurie, nu-mi amintesc când o făcusem ultima dată. Nu știam ce înseamnă concret această schimbare și poate că nici acum nu știu. Știam doar că am scăpat. Că suntem în sfârșit liberi. Că putem spera. Că nu mai e nevoie să facem chetă pentru mâncare și detergent. Să cumpărăm bilete virtuale. Să ne gândim în fiecare zi de 15 a lunii că trebuie plătite salariile și că e foarte posibil să nu existe banii necesari și că putem să nu mai avem echipă, așa, dintr-o dată. Lumea a avut un alt sens din acea zi.

Aș vrea să menționez aici și 4 septembrie, când a fost aprobat planul de reorganizare modificat. O altă zi memorabilă.

Un dialog special

După Dinamo - Oțelul 3-0, am făcut comandă la Uber. Am prins imediat o mașină care era chiar la Arcul de Triumf. Am urcat și, din vorbă în vorbă, șoferul, Marian, mi-a spus că urmărise meciul la TV și apoi ieșise să ia o cursă. Era extrem de fericit că m-a întâlnit pentru că își dorea să discute cu cineva despre victorie. Un ex-ultras, nu mai mergea pe stadion pentru că avea o vârstă și probleme cu inima, iar retrogradarea lui Dinamo l-a distrus. Am povestit tot drumul despre meciuri văzute din galerie, jucători favoriți și momente de neuitat. Sunt sigură că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare, așa cum nimic din acest an nu a fost.

Cel(e) mai dificil(e) moment(e)

28 noiembrie 2023. Eram acasă și am simțit dintr-o dată un val inexplicabil de tristețe. Fără să știu. Am pus în boxe „Fai rumore”, a lui Diodato, o melodie superbă și deprimantă. Am deblocat telefonul și fix în acel moment am primit notificarea. Instagram, „Mulțumim pentru tot, Ovidiu Burcă!”. Știam că va veni. Era în aer de multe săptămâni și fuseseră câteva meciuri deja după care am plecat spre casă cu telefonul în mână, pornit pe streamul de reacții, cu inima strânsă că-și va da demisia în direct. Ăsta nu era chiar un semn că lucrurile merg bine, și realizam, dar în același timp îmi era imposibil să mă împac cu ideea că Ovidiu nu ar mai fi antrenorul lui Dinamo. Pentru mine erau sinonime de peste un an.

A doua zi am mers la conferință, dar nu în calitate de jurnalist. Era ziua mea liberă. N-am putut să mă adun să pun vreo întrebare. Oricum nu voiam să aflu nimic, știam deja tot. Am vrut doar să fiu acolo la sfârșit, așa cum fusesem pe aproape tot parcursul acestei aventuri incredibile de 500 de zile. Să văd cu ochii mei, să aud cu urechile mele, să pot conștientiza. Pe drumul spre Săftica am văzut pentru prima dată munții din București, o experiență fabuloasă, pe care mi-am dorit dintotdeauna să o am. Faptul că a venit în acea zi i-a luat puțin din strălucire, dar în același timp mi-a dat senzația că mai există totuși magie în univers. Și speranță.

La fel de dificilă - data de 21 decembrie 2023, când a plecat și Gabi Glăvan și am simțit că e finalul acestei povești, pentru că niciunul dintre oamenii care au creat acest Dinamo, care a devenit favoritul meu all time, nu mai erau la club. Poate e începutul alteia, cu alte coordonate, alți oameni și alte momente, doar ale ei. Poate e mai bine, poate e mai rău. Nu știu. Timpul ne va spune. Știu doar că tare aș fi vrut să le iasă, pentru că sunt de-ai mei, pentru că au pus suflet, și atunci când pui suflet te doare de o mie de ori mai tare dacă nu-ți iese. Nu te poți detașa. Mi-a plăcut enorm detaliul prin care Gabi a spus că nu va lucra, cel puțin o perioadă, în Liga 1, pentru că nu vrea să concureze cu Dinamo. E un sentiment atât de pur și de greu de întâlnit în ziua de azi, încât m-a impresionat profund. Și mi-a confirmat că împreună au creat ceva cu adevărat special, în care au crezut și pentru care au ars mai intens decât oricine altcineva.

Așa am trăit 2023 cu Dinamo

Acestea sunt toate drumurile și toate meciurile. Mă simt privilegiată că le-am putut vedea, deși ăsta a devenit un scop în sine doar în ultima lună și jumătate lui 2023. Restul anului nu a fost deloc gândit așa. A fost doar o nebunie de suporter, dintre acele trăiri pure de care vorbeam și cu care mă identific. Am fost din nou copil pentru un an și Dinamo a jucat în asentimentul meu cumva. Haotic, euforic, dramatic, patetic, norocos, deprimant, pasionant și mai uman decât a fost vreodată fotbalul cu mine.

1. Dinamo - Unirea Constanța 6-0 Arcul de Triumf, București 27 februarie

2. Șelimbăr - Dinamo 1-2 Municipal, Sibiu 4 martie 3. Dinamo - Poli Timișoara 1-1 Arcul de Triumf, București 12 martie

4. Dinamo - Gloria Buzău 1-1 Arcul de Triumf, București 19 martie

5. Unirea Dej - Dinamo 0-3 Municipal, Dej 2 aprilie 6. Dinamo - Oțelul 3-0 Arcul de Triumf, București 7 aprilie 7. Steaua - Dinamo 2-0 Ghencea, București 18 aprilie 8. Dinamo - Poli Iași 1-3 Arcul de Triumf, București 25 aprilie

9. Gloria Buzău - Dinamo 2-2 Municipal, Buzău 1 mai

10. Dinamo - Unirea Dej 0-0 Arcul de Triumf, București 6 mai 11. Oțelul - Dinamo 0-2 „Oțelul”, Galați 11 mai

12. Dinamo - Steaua 3-0 Arena Națională, București 15 mai

13. Poli Iași - Dinamo 4-1 „Emil Alexandrescu”, Iași 21 mai

14. Dinamo - FC Argeș 6-1 Arena Națională, București 29 mai

15. FC Argeș - Dinamo 4-2 Orășenesc, Mioveni 3 iunie

16. Dinamo - Universitatea Craiova 0-1 Arcul de Triumf, București 17 iulie

17. FCSB - Dinamo 2-1 Arcul de Triumf, București 22 iulie

18. Dinamo - Sepsi 0-3 Arcul de Triumf, București 31 iulie

19. U Cluj - Dinamo 1-1 „Gaz Metan”, Mediaș 5 august

20. Dinamo - Botoșani 1-0 Arcul de Triumf, București 14 august

21. FC Voluntari - Dinamo 2-3 „Anghel Iordănescu”, Voluntari 19 august

22. Dinamo - Petrolul 1-1 Arcul de Triumf, București 26 august

23. Metaloglobus - Dinamo 1-2 „Eugen Popescu”, Târgoviște 29 august

24. Rapid - Dinamo 4-0 Giulești, București 1 septembrie

25. Dinamo - FCU Craiova 0-1 Arena Națională, București 15 septembrie

26. Dinamo - Farul 0-2 Arcul de Triumf, București 22 septembrie

27. Dinamo - FCU Craiova 1-1 Arena Națională, București 26 septembrie

28. Oțelul - Dinamo 1-0 „Oțelul”, Galați 29 septembrie

29. Dinamo - CFR Cluj 1-1 Arena Națională, București 8 octombrie

30. Hermannstadt - Dinamo 4-0 „Municipal”, Sibiu 21 octombrie

31. Dinamo - Poli Iași 0-0 Arena Națională, București 27 octombrie

32. FC Bihor - Dinamo 1-1 „Iuliu Bodola”, Oradea 3 noiembrie 33. UTA Arad - Dinamo 2-1 „Iuliu Bodola”, Oradea 6 noiembrie

34. Universitatea Craiova - Dinamo 1-0 „Ion Oblemenco”, Craiova 12 noiembrie

35. Dinamo - FCSB 0-1 Arena Națională, București 26 noiembrie

36. Sepsi - Dinamo 2-1 „Sepsi Arena”, Sfântu Gheorghe 4 decembrie

37. Dinamo - Oțelul 3-3 Arcul de Triumf, București 7 decembrie

38. Dinamo - U Cluj 0-1 Arcul de Triumf, București 11 decembrie

39. FC Botoșani - Dinamo 0-2 Municipal, Botoșani 18 decembrie

40. Dinamo - FC Voluntari 1-0 Arcul de Triumf, București 22 decembrie

8320 km

Distanțele parcurse: București -> Sibiu -> București 600 km București -> Dej -> București 1000 km București -> Buzău -> București 220 km București -> Galați -> București 450 km București -> Iași -> București 800 km București -> Mioveni -> București 270 km

București -> Mediaș -> București 660 km București -> Voluntari -> București 20 km București -> Târgoviște -> București 150 km București -> Galați -> București 450 km București -> Sibiu -> București 600 km București -> Oradea -> București 1200 km București -> Craiova -> București 500 km București -> Sfântu Gheorghe -> București 430 km București -> Botoșani -> București 880 km

Stadionul din Oradea înainte de UTA Arad - Dinamo 2-1

#sometimes i write #dinamo

0 notes