History Is a Joke: despre „1670” (2023), „The Completely Made-Up Adventures of Dick Turpin” (2024) și „Renegade Nell” (2024) ****

La începutul lui 2021 scriam despre 5 povești episodice de epocă with a modern twist, care merită urmărite, mulțumită unui certain kind of zhuzh. Și cum moda TV are picioare scurte, o să mă repet, în cronica de față. Mâna sus, cine a mai observat că se cam poartă serialele de epocă care iau istoria în tărbacă și împletesc mișto modernismul cu peisaje, povești și costume antice și de demult!

După golul lăsat de „The Great” (2020-2023) în acest peisaj amuzant foc, în ultimele luni am văzut 3 povești TV de genul ăsta: „1670” (2023), „The Completely Made-Up Adventures of Dick Turpin” (2024) și „Renegade Nell” (2024). Am crezut că și miniseria „Mary & George” (2024) li se va alătura – vezi secvența de început din primul episod – dar nu e cazul. Producția despre amantlâcul regelui britanic Iacob I/al VI-lea (Tony Curran) cu George Villiers (Nicholas Galitzine), primul Duce de Buckingham, ghidată din culise de mama celui din urmă, Mary (excelenta Julianne Moore), e mai degrabă un „The Tudors” (2007-2010) meets „The Serpent Queen” (2022-2024). Revenind la oile noastre, vă recomand din plin astea 3 povești în care costumele sunt de mare angajament și glumele la fel!

„1670” e un mockumentar satiric, despre boierul Jan Paweł Adamczewski (Bartłomiej Topa), care deține jumătatea mai mică a satului Adamczycha și e hotărât să devină cel mai celebru Jan Paweł din Polonia. Are 2 băieți și-o fată, o nevastă care oftează după soțiile altor nobili și o pasiune pentru vorba ceea legată de capra vecinului, Andrzej (Andrzej Kłak) – boierul care deține jumătatea mai mare de sat și pe care îl urăște sincer.

În cele 8 episoade de vreo jumătate de oră, privitorul pătrunde într-un univers plin de vici și stereotipuri, în care țăranii cred tot ce le zice popa, stângacii sunt considerați purtătorii unei boli îngrozitoare, iar fata boierului pune ochii pe un țăran ochios și mai răsărit. Dar și unul în care aceasta din urmă duce campanii de combatere a încălzirii globale, se consumă ciuperci halucinogene și se face schimb de țărani, în cadrul programului Erasmus.

Povestea nu se ia în serios, are un ritm lejer și te cucerește cu amestecul de glume moderne și istorie care amintește de a noastră. Filmările au avut loc în Muzeul Culturii Folk din Kolbuszowa (Polonia) și tare mi-aș dori să văd o comedie românească similar, filmată în Muzeul Satului… Avem destule perioade istorice și personaje care-ar putea deveni subiect de satiră. Sezonul 2 a primit undă verde, din partea Netflix; îl vedem în 2025.

„The Completely Made-Up Adventures of Dick Turpin” (AppleTV+) e o comedie britanică ce spune povestea fictive a vieții lui Dick Turpin (Noel Fielding, pe care sigur îl știți, dacă vă uitați la „The Great British Bake-Off”, pe TV Paprika). În realitate, RichardTurpin (1705-1739) a fost un tâlhar britanic la drumul mare, ale cărui aventuri au fost romanțate după ce-a fost executat în York, pentru furt de cai. În povestea TV, suntem în Marea Britanie, în 1735. Fiu de măcelar, Dick e un vegan pacifist, pasionat de tricotat și croitorie, așa că se lasă de meseria asta sângeroasă și – în urma unui accident fericit – se apucă de jefuit oameni la drumul mare, în fruntea Bandei Essex. Pe care o educă apropo de masculinitatea toxică, diversitate și the value of panache. Pe urmele lui se află Jonathan Wilde (Hugh Bonneville, din „Downton Abbey”) și organizația criminală secretă The Syndicate.

Serialul are 6 episoade de 30 de minute, e unashamedly silly și excelează la capitolul vorbe memorabile (exclusive Dick action, Stand and deliver! Please?) și umor care amintește de cel marca Monty Python:, My first highway robbery! I haven't been this excited since I discovered my own cheekbones!.

„Renegade Nell” (Disney+) e creația britanicei Sally Wainwright (creatoarea genialelor „Happy Valley” și „Gentleman Jack”). Și povestea unei supereroine din secolul XVIII: în 1705, titulara Nelly Jackson (Louisa Harland, din „Derry Girls”) se întoarce în satul natal (Tottenham), după 5 ani de când a plecat în lume, cu soțul ei. Văduvită pe front, eroina nu e primită din start cu brațele larg deschise, pentru că toată lumea o credea moartă (și pentru că e îmbrăcată în haine bărbătești, de soldat). Odată acceptată minunea, surorile și tatăl ei dau o petrecere de pomină și atrag atenția nedorită a fiului lordului local (Pip Torrens, din „Preacher”), Thomas Blancheford (Jake Dunn). Acesta e un bufon bătăuș cu minte puțină și ambiții mari: își vrea moștenirea și o vrea acum!

Din cauza acestuia, Nell să apucă de pilfering la drumul mare și setransformă în cea mai tare hoață locală, ajutată de sfaturile hoțului aristocrat Charles Devereux (Frank Dillane), care se auto-descrie drept un toff, bon viveur, total waste of space. Dar și de un strop de… magie. Mai exact, are o Clopoțica masculină, un fel de Wee Free Man marca Terry Pratchett – Billy Blind (Nick Mohammed, din „Ted Lasso”), care îi conferă o forță inumană (think Neo, in „Matrix”) și o apără de pericole. Care apar în fiecare dintre cele 8 episoade de jumătate de oră și sunt ocazia perfectă pentru o mulțime de scene de bătaie elegant coregrafiate.

„1670”, „The Completely Made-Up Adventures of Dick Turpin” și „Renegade Nell” sunt perfecte pentru pasionații de povești și costume de epocă și sunt comedii ușurele, care nu îți solicită micile celule cenușii prea mult. Dar te binedispun garantat! Deci hit Play & enjoy!

A Visceral, Brutal & Real Horror Story: despre „The Zone of Interest” (2023) *****

Soții Hedwig (Sandra Hüller) și Rudolf (Christian Friedel) au o viață perfectă, la care visează de când aveau 17 ani. Au o familie frumoasă (5 copii și un cățel năzdrăvan), o casă cu teren (lângă un râu), o curte în care Hedwig crește kale, dovleci, viță de vie și flori (printre altele), o piscină cu tobogan, o seră mare ca-ntr-o grădină botanică, servitori care le îngrijesc constant grădina și casa. S-au mutat de 3 ani din oraș la țară, făcându-și o viață bucolică, al cărei ritm este marcat de întâlniri cu prietenii (și copiii lor), mese în familie, vizite de la mama soacră (mândră nevoie-mare de cât de bine s-a realizat fiica ei), pescuit și ieșiri cu barca... Trăiesc într-o bulă parfumată, confortabilă, pe care simt că o merită.

Singurul inconvenient – deși niciunul dintre membrii familiei nu e prea deranjat de asta – este zidul de beton care îi desparte de zona de lângă: lagărul de concentrare nazist Auschwitz (Polonia), al cărui comandant este fix Rudolf Höss... Marea problemă a familiei Höss e doar mutarea lui Rudolf în Oranienburg, aproape de Berlin: Hedwig nu vrea să vină cu el (cum și-ar putea părăsi casa de vis?), așa că merge singur, fracturând familia.

Rudolf are mai multă compasiune pentru propriul cal, decât pentru evreii uciși cu sutele (vreo 500 în 7 ore, mai exact, grație noului crematoriu circular super eficient, inventat de naziști). Hedwig n-are nicio problemă cu primirea unor cadouri pătate de sânge – scena cu haina de blană este zguduitoare. Nici cu norul portocaliu de flăcări și fum, care pătează însângerat cerul și luminează ferestrele casei, noaptea. Sau cu faptul că au casa plină de evrei care le îngrijesc copiii și grădina. Iar băieții lor se joacă nu doar cu soldăței, ci și cu dinți umani.

Juxtapunerea între idilicul domestic și ororile lagărului este obscenă. Termenul derivă din grecul „ob skené” (în traducere, „în afara scenei”), iar filmul regizat și scris de Jonathan Glazer fix asta face: stabilește o divizie strictă între ce e vizibil pe ecran și ce nu. Scenariul nu-ți arată direct ororile și violența care au loc dincolo de zid. Le transmite simbolic, elegant și sistematic, prin culori, sunete (vezi începutul și finalul peliculei sau secvențele cu fetița poloneză filmată în infraroșu, noaptea), gesturi, simboluri (poveștile spuse de Rudolf copiilor săi, ca cea a fraților Hänsel și Gretel și a vrăjitoarei împinse în cuptor de micuți) – care sunt atât de pătrunzătoare încât ești scufundat complet în obscenitate și genocid și ești stors de orice urmă de speranță, la final.

Pe cât de multe orori vezi pe ecran, pe atât de multe rămân nespuse. Urmăriți filmul, citiți și povestea nepotului lui Rudolf (Rainer), și descoperiți că cel dintâi era un profesionist desăvârșit (care a reușit să omoare 40.000 de evrei în doar 56 de zile, deci peste 7.000/zi!), că șoferul lui ștergea constant căpșunile din grădina familiei de cenușa adunată și că cei mici au mers cu tati la serviciu într-o zi, purtând la gât plăcuțe de metal, pentru a nu fi confundați cu evreii din lagăr și a fi omorâți...

Nu știu cât de mult contribuie la asta faptul că străbunicul meu (Alexandru Timu) avea sânge de evreu, dar Holocaustul m-a lovit mereu în plex și orice poveste cinematografică despre asta – ca „Schindler’s List” (1993), „La vita è bella” (1997), „Train de vie” (1998), „The Pianist” (2002) sau „The Boy in the Striped Pajamas” – mi se pare necesară (profesorii de istorie ar trebui să-și ducă elevii la cinema, să vadă „The Zone of Interest”).

Întrebările care te bântuie mult timp după terminarea filmului sunt aceleași pe care ți le pui de prima dată când înveți, la școală, despre ororile nazismului. Cum au putut oamenii ăștia să facă ce-au făcut: să excludă sistematic evreii și să-i masacreze în masă? Cum a putut Rudolf (și atâția ca el) să-și pună uniforma, să-și sărute familia și să plece zilnic la muncă, dincolo de zid, unde anihila atâtea vieți? Cum au putut nevestele oficialilor naziști să iubească astfel de oameni, sprijinindu-i zi de zi, cu seninătate? Și să-și crească odraslele privind către un viitor național-socialist luminos, în slujba Führerului? Și cum pot unii oameni să nege până astăzi (și e clar că unii o vor face mereu) gravitatea „soluției finale”?

Răspunsul? Istoricii explică că e o combinație de factori: umilința generată de pierderea Primului Război Mondial, teama de comunism (propaganda vitriolică punea semnul egal între iudaism și bolșevism) și grupările naționaliste care voiau să make Germany great again (sună cunoscut?) au creat nevoia acută de a da vina pe cineva (și de a te putea răzbuna, fizic).

Oamenii au înghițit pe nemestecate otrava lui Adolf Hitler, iar justificarea pe care o oferă foștii naziști nu este „Dacă n-aș fi făcut asta, aș fi fost împușcat”, ci „În acel moment, părea că fac ceva corect”. Documentarul Netflix „Ordinary Men – «The Forgotten Holocaust»” (2023) ilustrează fix asta: soldații nu erau monștri, iar motivele lor țineau de un pack behaviour motivat de teama de ostracizare socială. Poate răspunsul la toate întrebările de mai sus este că, în anumite circumstanțe, oricare dintre noi poate comite atrocități.

Filmul are o oră și 44 de minute, dar pare mult mai lung și atârnă greu. Este o capodoperă care, la fel ca „Schindler’s List”, se termină cu o secvență reală, menită să te zguduie și să-ți transmită că istoria nu trebuie uitată – altfel va fi repetată. „The Zone of Interest” a fost laureat cu Marele Premiu la Cannes, a câștigat 3 BAFTA și a primit Oscarul pentru „cel mai bun film străin” și „cel mai bun sunet”. Le merită din plin și toate aplauzele din lume: e o istorie dureroasă și care creează neputință în orice privitor. E de neratat!

Sursă foto: imdb.com.

Alice in a Wild West Wonderland: despre „The English” (2022) ****

Miniseria de 6 episoade „The English” e a depressed onion cutting itself (vorba lui Bo Burnham): în primul episod, ai senzația că impunătorul Ciarán Hinds – care tocmai a capturat-o pe protagonistă – e the big bad wolf. Și te pregătești să-i vezi urmărindu-se reciproc și confruntându-se la final, în praful de pe strada principală a vreunui orășel local, în timp ce prin fundal se rostogolește un tumbleweed.

De fapt, povestea zguduitoare își dezvelește treptat straturile usturătoare (cu multe pendulări temporale) și îți arată că antagonistul nu e cine credeai, că ne poate uni ceva puternic și de nezdruncinat (oricâte diferențe există între noi) și că tinerele Statele Unite erau ca un adolescent permanent excitat, care refula în violență manifestată plenar, de aceea Vestul Sălbatic era fix așa – dezumanizat și plin de sălbăticie umană.

Pe scurt, în 1890, Lady Cornelia Locke (Emily Blunt) traversează oceanul și ajunge pe pământ american, în căutarea bărbatului care i-a ucis copilul. Aici dă peste o majoritate masculină abuzivă, pusă pe violuri, jafuri și omoruri și e implicată într-o dublă salvare la mustață, alături de Sergentul Eli Whipp a.k.a. Wounded Wolf (Chaske Spencer). Acesta e un Pawnee care a fost soldat în cavaleria americană, în Războaiele Indiene, purtate de Statele Unite împotriva triburilor de Sioux, Cheyenne și Comanche.

Eroina noastră – care ascunde a huuuuge secret – e perfect convinsă că va triumfa și că e protejată de spiritul copilului pierdut. În timp ce Whipp vrea doar o bucată de pământ, pe care să planteze ceva și să trăiască în liniște, iar englezoaica aparent neajutorată e o povară pe care n-ar prea vrea să o care... Bildungsromanul care urmează e o călătorie inițiatică în masacrarea sistematică a amerindienilor și a faunei locale, de-a lungul căreia apar figuri de coșmar, un șerif local care se crede insistent un detectiv modern, scalpuri de ameridieni expuse pe pereți (și nu numai) și peisaje de vis – filmările au avut loc în zone din Spania unde, pe vremuri, Sergio Leone filma celebrele lui „spaghetti westerns”. Finalul este glorios și devastator,niar „The English” e clar o capodoperă, care se întreabă dacă și cum îți poți păstra umanitatea, într-un mediu inuman...?

FIY, pentru lămuri clare apropo de cât de mulți amerindieni au luptat și murit în războaiele americane (cel de independență, cel de secesiune, ambele conflicte mondiale și în Vietnam) și cât de distrugător a fost genocidul lor, de la conchistadori încoace, recomand spectacolul de pe Broadway „John Leguizamo’s Latin History for Morons” (2018)! E o lecție de istorie muuuuult mai utilă decât ce-am învățat la școală, care te face să înțelegi de ce amerindienii n-au avut nicio șansă în fața bolilor venerice ale britanicilor, spaniolilor, francezilor și olandezilor – nații pe care le admirăm plenar în city break-uri, întrebându-ne de ce România nu arată la fel. USA, the greatest country in the world... my ass!

Sursă foto: imdb.com.

The Vicar and the End of the World: despre „Inside Man” (2022) ****

Înainte de lansarea pe BBC One, miniseria „Inside man” a fost un mister: așteptările erau mari, având în vedere pedigriul creatorului Steven Moffat („Sherlock”, „Dracula”, „Dr. Who”), protagoniștilor cu greutate și faptului că nu se știa mare lucru despre subiectul acestui thriller. Frustrarea asta e motivată: intriga – pe care n-o dezvălui aici – clar nu trebuia explicată în avans.

Pe scurt, povestea miniseriei are loc pe 2 planuri complet diferite. Pe de o parte, îl avem pe Jefferson Grieff (Stanley Tucci), un profesor american de criminologie condamnat la moarte pentru uciderea brutală a soției lui, care e un Hannibal Lecter transformat în Sherlock Holmes. While on death row, omul nostru rezolvă cazuri misterioase, cu ajutorul deducției și al vastului intelect propriu, ajutat de colegul din celula alăturată (care provides some fine comic relief, cu replici ca „I went to a therapist – I really opened up! She left the profession”) și care e un criminal în serie cu memorie fotografică.

Pe de altă parte, îl avem pe Harry Watling (David Tennant), un vicar jovial dintr-un sătuc britanic, care ajută un enoriaș cu probleme mari și ajunge rapid într-o situație spinoasă, din cauza unor decizii catastrofale. Practic, e a man of God caught in a hellish situation, din cauza unei neînțelegeri care amenință să-i distrugă accelerat familia, reputația și viața.

Premisa scenariului e simplă: „Everyone is a murderer. You just need a good reason and a bad day”. Și este descusută în 4 episoade captivante, care poartă clar semnătura scoțianului Steven Moffat (al cărui fiu apare în serial, în rolul băiatului vicarului): e o încrengătură smart de personaje la care ajungi să ții rapid (da, criminalii fictivi pot fi simpatici), SF pur (când vine vorba despre sistemul penitenciar american 😊), dialog inteligent și șugubăț și o linie narativă care nu e ceea ce pare, la final. Dacă nu faci decât să țipi la personajele de pe ecran (din cauza deciziilor stupide pe care le iau și care sunt ca un accident auto pe care îl vezi întâmplându-se înainte să se întâmple) și să încerci să ghicești cum va ieși vicarul cu bine din situația în care ajunge, nu ești pe calea cea bună. That’s not the point, my friends… Enjoy the trip, don’t worry about the destination.

Sursă foto: imdb.com.

Heigh-Ho, the Prick is Dead: despre „Bad Sisters” (2022) ****

„Bad Sisters” e o savuroasă comedie neagră irlandeză, cu o mână de actrițe talentate foc, pe care le știam din „Frayed” și „Modern Love” (Sharon Horgan), „His Dark Materials” și „Sex Education” (Anne-Marie Duff), „The Last Kingdom” (Eva Birthistle), „Dublin Murders” și „Normal People” (Sarah Greene), „The Knick” și „Behind Her Eyes” (Eve Hewson). Aici sunt Eva (sora cea mai mare a clanului Garvey, care a avut grijă de celelalte 4 surori, după moartea părinților; trăiește singură și nu are copii), Grace (soție și mamă casnică, sufocată fără să-și dea seama de relația cu soțul ei – un misogin abuziv), Ursula (asistentă medicală, căsătorită, cu copii, care își înșală soțul de ceva vreme), Bibi (căsătorită și ea, cu un băiețel adoptat) și Becka (mezina clanului, care visează la propriul studio de masaj terapeutic).

Intriga poveștii e centrată pe soțul abuziv de care ziceam: John Paul (danezul Claes Bang, din „The Bridge”, „The Affair” și „Dracula”, perfect distribuit în acest rol – de interpretarea lui depinde credibilitatea întregii narațiuni și face o treabă IM-PE-CA-BI-LĂ). Omul e basically... un monstru care se crede centrul Universului: își controlează soția și fata permanent (făcându-le să se simtă insignifiante și manipulându-le psihologic, cu talent și cruzime), o îndepărtează din ce în ce mai mult pe Grace de surorile ei și a transformat-o – în toți acești ani de căsnicie – într-o umbră a ceea ce era odată (izolată, stresată, obosită, tristă, nesatisfăcută sexual și bătută ocazional) și îl scoate din peisaj pe vecinul lor prietenos, acuzându-l de pedofilie. Ah, and he’s also a cat killer.

Grace e oarbă vizavi de John Paul, dar Eva, Ursula, Bibi și Becka își dau foarte bine seama cum s-a transformat Grace și ce odios e cumnatul lor. Porecla pe care i-au dat-o („the Prick”) e the kindest thing anyone can say about him. Omul e de o cruzime sufocantă și nu-și chinuie doar nevasta, ci și pe ele: Eva pierde o promovare la muncă din cauza minciunilor lui și e sătulă să-l tot audă cum îi reproșează că nu poate face copii; când află că Ursula are un amant, o păcălește să-i trimită o poză nud și apoi o șantajează fără milă (what’s a bit o friendly sextortion, between relatives, eh?); Bibi și-a pierdut un ochi din cauza lui; Becka și-a pierdut toate economiile, după ce John Paul a mințit-o că o ajută cu împrumut vital. Toate îl urăsc sincer și faptul că următoarea pe listă va fi clar nepoata lor...

Până într-o zi, când cele 4 surori (ajunse la capătul răbdării) glumesc că soluția ar fi să-l omoare. Nu e mare spoiler: primul episod începe cu înmormântarea lui John Paul, iar ce urmează sunt 9 episoade în care privitorul asistă la tentativele de asasinat ale celor 4 și încearcă să ghicească cum a murit, totuși, JP. Pentru că omul e ca un gândac de bucătărie – imposibil de ucis; nici focul, nici apa, nici otrava, nici un pistol de paintball și nici măcar niște pentobarbital nu îl elimină – fetele noastre încearcă o tonă de metode, fără succes.

Firul narativ nu e liniar: sare mereu înainte și post-evenimentul mortuar, din cauza apariției în peisaj a 2 frați care investighează decesul (de la agenția de asigurări de viață a lui John Paul, care nu pot să-i plătească văduvei polița). Pe lângă distribuția super reușită și amestecul perfect echilibrat de umor negru, dramă și unitate familială, „Bad Sisters” e o comoară și grație faptului că reușește să te țină în priză până în ultimul episod, pentru că nu e un whodunnit în care contează prea mult cine a comis crima mult-dorită: traseul până acolo e mult mai interesant de urmărit. Cu toate astea, episodul final e atât de satisfăcător, încât e o cireașă cathartică, pe un tort delicios.

Sursă foto: imdb.com.

Open Wide: despre „This Is Going to Hurt” (2022) *****

Știi serialele tipice cu medici, în care fiecare episod înseamnă pacienți cu probleme majore (evident, nu toți supraviețuiesc), în care din când în când apare un caz unic în analele medicinei și în care toți doctorii se cuplează constant între ei – ca „ER” sau „Grey’s Anatomy”? Ei bine, „This Is Going to Hurt” nu e DELOC genul ăla de poveste!

Scenariul adaptează cartea omonimă de non-ficțiune de Adam Kay (din 2017), care e o colecție de anecdote personale, despre perioada în care a fost medic (2004-2010), înainte de a se lăsa de meserie. Acțiunea are loc în 2006, în secția de Obstetrică și Ginecologie a unui spital londonez, unde dr. Adam Kay (Ben Whishaw) o primește în grijă pe studenta Shruti Acharya (Ambika Mod).

Suntem într-o perioadă în care sistemul de sănătate de stat britanic (NHS) e într-o criză cronică de fonduri și de oameni (nu că acum, post-COVID-19 ar sta mai bine...), iar efectele emoționale ale acestui job sunt ca o piatră de moară, cărată constant pe umerii cadrelor medicale. Dincolo de lichidele corporale de care sunt acoperiți constant și de turele extenuante prin care trec, NHS-ul ajută oamenii gratuit, iar unii angajați fac eforturi supraomenești și în lupta cu oboseala, și în cea cu sistemul stresant. Toate astea în timp ce pendulează între cele mai frumoase și cele mai îngrozitoare momente care compun zilnic cariera oricărui medic.

În ciuda scenariului cinic și brutal de onest, e revigorant să-l vezi pe Whishaw în acest rol care i se potrivește mănușă (și care nu-i ignoră orientarea sexuală). Personajele se adreseză direct privitorului, breaking the fourth wall (ca-n „House of Cards”, „Fleabag”, „Gentleman Jack” sau „The Serpent Queen”), iar combinația de realism, comedie și neputință transformă povestea în cea mai cutremurătoare dramă medicală pe care am văzut-o vreodată. Miniseria are doar 7 episoade, dar fiecare cântărește o tonă (emoțional vorbind), iar finalul este cât se poate de potrivit – albeit heart-wrenching...

O miniserie ca „This Is Going to Hurt” despre un spital românesc ar fi genială! Dar clar mult prea revoluționară pentru privitorii pasionați de telenovele sau remake-uri autohtone la seriale turcești. Aia e!

Sursă foto: imdb.com.

Yes, Chef!: despre „The Bear” (2022) ****

„The Bear” este un serial perfect pentru oricine e pasionat de gătit și emisiuni culinare – de la anecdotele savuroase depre Julia Child, la documentarele despre street food-ul asiatic. Sau pentru oricine a urmărit cele 11 sezoane (2011-2021), din „Shameless” (varianta americană), cu certitudinea că Jeremy Allen White e cel mai cel/deștept/sexy cu țigarea-n gură și părul vraiște frate din poveste. Din fericire, mă încadrez în ambele categorii, așa că am dat Play noului său serial din principiu, înainte ca povestea episodică să devină populară și Internetul să se umple de Carmy-obsessed tweets.

În centrul scenariului din „The Bear” stă The Original Beef of Chicagoland, un local de sandviciuri/sandwich-uri/sendvișuri din Chicago (inspirat de locația reală Mr. Beef), moștenit de protagonistul nostru – Carmen „Carmy” Berzatto (Jeremy Allen White) – de la fratele lui mai mare, care s-a sinucis recent și care nu-l lăsase niciodată să gătească la el în local. Cel dintâi e un wunderkind, fost chef la cel mai tare restaurant din lume, are nominalizări, premii și stele Michelin în CV, dar arată ca un Jamie Oliver în mizerie: e zdrobit de tragedia familială, bântuit de coșmaruri intense, doborât de the day to day grind din localul al cărui ritm l-a stricat și care se îneacă în datorii, dar refuză cu o înverșunare dureroasă orice modernizare.

Luminița de la capătul tunelului pare a fi Sydney (Ayo Edebiri, din „Dickinson”), un sous-chef care a studiat la Culinary Institute of America, care are idei, entuziasm, energie și care ar putea schimba radical locul. Dacă ar fi lăsată…

Pedigriul culinar al producției nu lipsește din peisaj: White și Edebiri au făcut cursuri culinare, pentru a se pregăti, iar Matty Matheson (a.k.a. Fak, the fat repair man care cere mereu mâncare gratis, în poveste) e chef și producător al serialului. Inspirat de Charlie Trotter (un reputat chef din Chicago), Carmy e a barely floating human wreck, dar știe ce face, așa că ancorează solid serialul, ca un tocător gros, din lemn: plin de tăieturi și urme, dar pe care toate ingredientele se așază bine.

În „The Bear”, mâncarea e modul în care personajele își exprimă iubirea și durerea, iar gătitul ca artă se lovește constant de nevoia zilnică de a face profit. Și de cultura toxică din culisele oricărui restaurant, unde se țipă non-stop, se taie carne, legume și oameni, totul se mișcă rapid și obositor, iar la finalul fiecărui episod ești mai extenuat(ă) decât la început. Dar e delicios! Aștept cu poftă sezonul 2, care a fost aprobat deja.

Sursă foto: imdb.com.

Rise! Roar! Revelation!: despre „RRR” (2022) *****

Da, știu, am ajuns să recomand un film indian. The horror! Dar e țâță de mâță, măi fraților: „RRR” (a.k.a. „Rise! Roar! Revolt!”) e cel mai tare film de acțiune și cu supereroi ever! E mult deasupra producțiilor repetitive Marvel, la un cu totul alt nivel decât interminabila franciză „Fast & Furious” și își asumă plenar statutul de escapist cinema. Vorba unui jurnalist, Motorbikes are juggled. Tigers are thrown. Suspenders prove a surprisingly pliable dancing prop, totul cu o vervă infecțioasă ca SARS-CoV-2.

Acțiunea are loc în India anilor ’20. Guvernatorul britanic (Ray Stevenson) răpește o fetiță dintr-un sat (deh, nevastă-sa vrea un human pet, ca să-și impresioneze prietenele), iar sătenii îl trimit pe Komaram Bheem (N.T. Rama Rao Jr) să o aducă înapoi. În timpul acestei misiuni, Bheem se împrietenește cu Alluri Sitarama Raju (Ram Charan), un soldat fidel britanicilor, care are propriile secrete.

Bazat pe mitologia hindusă și figurile istorice care s-au opus colonialismului britanic – cei 2 (super)eroi sunt inspirați de revoluționari indieni reali – „RRR” e cel mai scump film în limba Telugu (una dintre cele 6 limbi clasice indiene), cu un buget de 72 de milioane $. Și a ajuns o senzație globală, cu peste 150 de milioane $ la box office, fiind printre cele mai urmărite 10 filme de pe Netflix în 62 de țări.

Da, are 3 ore și un pic, nu are personaje complexe și eroii izbucnesc ocazional în cântec, ca în orice producție bollywoodiană. Dar e un amalgam de prietenie masculină + cascadorii energice și pline de imaginație + multă culoare + o menajerie de animale CGI + baluri ca-n animațiile Disney + scene biblico-mitologice + dans și acțiune fără limite = distracție pură. Povestea nu își pierde avântul nicio clipă, pare un film regizat în același timp de Bruce Lee, Michael Bay și Baz Luhrmann, all of them on speed, iar legile fizicii sunt ignorate atât de scenariști, cât și de personaje, care produc a bombastic epic delight!

Sursă foto: imdb.com.

The (Really) Wild Wild West: despre „Outer Range” (2022) ****

Nu-mi plac în mod deosebit filmele western, iar singurul motiv pentru care m-am uitat la „Outer Range” a fost un articol despre cum serialul era lăudat de critici și urât de fani. Cele 8 episoade sunt o struțocămilă: pe jumătate poveste despre o familie de cowboy contemporani, pe jumătate SF despre călătoria în timp. Rezultatul e un serial neo-western pur și simplu genial!

Suntem în Wyoming, unde Royal (Josh Brolin) și Cecilia Abbott (Lili Taylor) au o fermă vastă (dar modestă) și o familie – cum altfel? – cu probleme:  soția băiatului cel mare a dispărut de ani buni, lăsându-și în urmă fetița; fiul cel mic se visează rodeo star, dar e născut talent și mort speranță; iar conflictul constant cu fermierul vecin (și mult mai bogat), Wayne Tillerson (Will Patton), apropo de pământul pe care taciturnul Royal îl iubește ca Ion al lui Rebreanu, escaladează serios. Bonus: în primul episod, cineva e omorât, iar între fermele vaste ale lui Royal și Wayne apare o gaură neagră inexplicabilă, care neagă legile fizicii. Masiva bizarerie e dublată de o tânără hipiotă (Imogen Poots), care își instalează cortul pe proprietate și ajunge un element central al poveștii.

Intriga e suficient de ciudată cât să te facă să strigi constant spre ecran It’s ancient aliens!, dar anomalia din peisaj e abordată personal, axându-se pe figuri captivante. Personajele sunt multe, dar nu mărunte, iar cel mai cel dintre ele e Billy (Noah Reid, care e și cântăreț), mezinul clanului Tillerson, care e un film muzical ambulant (începe să cânte brusc și cu foc în fiecare episod, uneori purtând doar o pereche de tighty-whities, într-o manieră asumată plenar, aruncând cu Easter eggs muzicale în privitori).

Liniile narative sunt și ele la fel: avem bizoni, amerindieni, trimiteri la mitologia greacă, citate ca „America tells you that the only things worth knowing are those which can be known. America is wrong” și un vid terestru extern și vizibil, care scoate la iveală vidul intern și invizibil al personajelor. E the perfect kind of bonkers to fill the hole left by „Lost” (primele sezoane, evident, înainte ca scenariștii să introducă mai multe mistere decât au rezolvat, all the while seriously beating a dead horse). Nu se știe dacă se face și sezonul 2, dar ar merita din plin!

Sursă foto: imdb.com.

A Space-Time Continuum Conundrum: despre „Shining Girls” (2022) ****

„Shining Girls”, adaptarea romanului (aproape) omonim din 2013, scris de Lauren Beukes, e o struțo-cămilă: e și o poveste polițistă despre un criminial în serie, și una despre jurnaliști de investigație, și una despre călătoria în timp (toate teme ofertante în sinea lor, dar pe marginea cărora s-au tot făcut filme și seriale).

Suntem în anii ’90, la Chicago. Cu 6 ani în urmă, Kirby Mazrachi (Elisabeth Moss, din „Mad Men”, „Top of the Lake” și „The Handmaid’s Tale”) a supraviețuit unui atac care trebuia să îi fie fatal; the bad guy a scăpat, lăsându-i în corpul crestat o cutie de chibrituri. De atunci, eroina noastră trăiește episoade pe care nu le poate controla, desprinse parcă dintr-un roman fantastic de Mircea Eliade: i se schimbă constant realitatea (are când o pisică, când un câine, ca animal de companie; locuiește când cu mama ei, la un etaj, când cu soțul ei, la altul; are părul când scurt, când lung...).

Nimeni din jur nu observă schimbările, dar – combinate cu trauma atacului – pe Kirby o dau peste cap și o țin într-o constantă stare de izolare socială și de nesiguranță, like a fucked up butterfly effect. Asta până când, în canalizarea orașului e descoperit cadavrul unei femei tăiate la fel ca ea, cu alt obiect încarnat. Și, când Kirby – arhivistă la ziarul „Sun Times” – și reporterul Dan Velasquez (Wagner Moura) fac echipă și săpături, descoperă că vinovatul e un criminal în serie care ia trofee de la fiecare femeie ucisă și le lasă în corpul alteia.

La fel ca în „The Fall”, privitorul e cu mult înaintea celor doi: știm cine e vinovatul – Harper (jucat genial de Jamie Bell) – și care e următoarea victimă (Phillipa Soo, din „Hamilton”). În plus, investigația celor doi se mișcă foarte greu, miniseria nu e cea mai alertă din lume, motivația ororilor comise de Harper e băgată rapid sub preș (ca multe alte explicații care lipsesc cu desăvârșire din scenariu), iar finalul e previzibil – dar satisfăcător, nonetheless.

Dar parcă tot merită deranjul... Pentru că Elisabeth Moss (care e și producător executiv și a și regizat 2 episoade) e – evident – perfectly cast în rolul unei femei traumatizate foc, care găsește cumva forța interioară pentru a lupta cu piedicile temporale, sociale și umane din jur și care devine tare ca piatra, din tortured & afraid. Pentru că e refreshing să vezi ceva nou în peisajul poveștilor polițiste și/sau despre călătoria în timp. Și pentru că felul în care aceasta din urmă e țesută în narațiunea celor 8 episoade este ca un fir aurit, care susține povestea suficient de mult cât să o facă interesantă, dacă nu și zguduitoare.

Sursă foto: imdb.com.

The Father, The Son, and The Holy Ghost: despre „Foundation” (2021) ****

Am început să mă uit la „Foundation” (2021) fără să știu că e inspirat de seria de 7 cărți a lui Isaac Asimov (1942-1993) și fără să știu despre ce e vorba în propoziție (da, știu, the horror; asta e, sunt mai degrabă a Sir Terry Pratchett fan). Ce am descoperit a fost un amestec de mitologie complexă, nave spațiale și lumi ca-n „Star Wars”, momente tensionate ca-n „Alien”, efecte speciale perfect calibrate și niște protagoniști interesanți foc, care pot susține saga SF fără probleme.

Scenariul demonstrează că poți face entertainment TV și fără un sexy white male hero, fiind axat pe două protagoniste de culoare și un bătrânel roșcat și doldora de pistrui: Salvor Hardin (Leah Harvey), Gaal Dornick (Lou Llobell, aflată la primul ei rol TV și al doilea din carieră) și Hari Seldon (Jared Harris, din „Mad Men”, „The Crown”, „The Terror”, „Chernobyl” și „The Beast Must Die”).

Acțiunea din cele 10 episoade are loc peste vreo 10.000 de ani, când omenirea a împânzit Universul și planetele lui. Conducerea acestui Imperiu Galactic e reprezentată de un triumvirat clonat: tănârul frate Dawn (Cooper Carter și Cassian Bilton), maturul frate Day (Lee Pace, din „Pushing Daisies” și „Halt and Catch Fire”) și bătrânul frate Dusk (Terrence Mann). Toți trei sunt clone genetice ale lui Cleon I, fondatorul dinastiei, decantate la vârste diferite și înlocuite periodic (după ce îmbătrânesc) cu unele noi, într-o repetiție perpetuă, care stagnează, nu oferă nimic nou și nu promite schimbarea (fiind toți – vorba lui Hari – „a younger grape, from the same vine, destined for the same old bottle”).

Hari e un matematician care a inventat psihohistoria, o știință care prezice viitorul și care anunță sus și tare că dinastia celor trei e pe ducă, determinându-i să ia măsuri. Gaal e protejata lui, a mathematical prodigee, care vine de pe o planetă unde știința e erezie. Iar Salvor păzește planeta Terminus, de la marginea Imperiului, locul unde sunt trimiși Hari și adepții lui de cei trei frați pătați de la guvernare. N-are rost să spun mai multe: too much information ruins the viewing process.

De ce nu i-am dat 5 stele? Nu pentru că am ghicit rapid legătura dintre Salvor și Gaal; nu asta mi-a lăsat un gust amar (m-am simțit îndulcită de scenariști cu o bomboană pe care o meritam din plin), ci deciziile halucinante și ilogice luate – de la un punct încolo – de Gaal, de care scenariștilor li se face milă (într-un final), așa că o transformă într-un Hopa-Mitică, deși ar fi meritat să rămână un Păcală.

De ce merită văzut de toți fanii poveștilor SF? Pentru că primul sezon face fix ce n-a reușit recent „Dune” (2021): oferă privitorului un twist final elegant executat și te lasă așteptând necesarul sezon 2 (care a primit undă verde și care sigur va fi interesant și datorită faptului că scenariul include big time jumps, care permit introducerea de figuri noi în peisaj), fără a-ți trânti în spate un bagaj uriaș de întrebări (apropo de personaje, universul în care coabitează și mitologia complexă care guvernează totul).

Sursă foto: imdb.com.

White Woman’s Instagram: despre „Chloe” (2022) ****

Contrar titlului, Chloe nu e protagonista acestei povești britanice despre social media, ci doar intriga ei. Eroina noastră e o tipă pasty, cu un nume plictisitor – Becky Green (Erin Doherty, din „The Crown”) – și o viață la fel. Becky e angajată temporar pe la diverse birouri, are grijă mai mult singură de mama ei (care are un început agresiv de Alzheimer și o tratează ca pe un gunoi) și își petrece timpul liber endlessly scrolling prin feed-ul de Insta al unei roșcate fruumoase foc: Chloe Fairbourne (Poppy Gilbert).

Pe Instagram, Chloe are (cum altfel?) viața perfectă: e căsătorită cu Elliot (Billy Howle, din „The Beast Must Die”), un politician atrăgător și bogat, are un grup de prieteni unit și postările ei sunt tipice pentru a white woman’s Instagram (vorba genialului Bo Burnham). Și atunci... de ce s-a sinucis? Pentru că de aici pornește totul: Chloe offs herself și ultima persoană pe care o sună – în miez de noapte – e Becky.

Care ratează apelurile și pornește prompt într-o cruciadă personală, pentru a descoperi motivul tragediei, împrietenindu-se (sub alt nume) cu prietenii lui Chloe. Ce urmează te lasă cu gura căscată și e un amestec de poveste polițistă, thriller psihologic, analiză a obsesiei perfecțiunii (întreținută de social media) și un talent cameleonic la manipulare și minciună (Becky procedează la fel ca Anna Delvey, din serialul Netflix „Inventing Anna”, dar o face din motive mai lesne de înțeles, de asta și prinzi drag de ea, spre deosebire de personajul inspirat de realitate din serialul amintit).

Fiecare episod (din totalul de 6) îți dă agita și te ține într-o tensiune constantă și escalandată (pe sistemul When is she going to get caught?). Fiecare nouă descoperire pe care o face Becky dă peste cap ultimele clipe ale lui Chloe – imaginate obsesiv de eroina noastră, în flashback-uri – și mai introduce o piesă în puzzle-ul mortal. Doherty e EXTRAORDINARĂ: de la cum navighează printr-o lume paralelă cu a ei (în care știe să se integreze seamlessly), la felul în care ia oamenii; de la tragediile personale care i-au marcat viața și personalitatea, la felul în care se minimizează și se disprețuiește; de la starea în care o găsim la începutul poveștii, la transformarea și înțelegerea din final. Iar finalul e glorios: te cam prinzi de la episodul 4 de niște chestii, dar nu prea contează, pentru că – dincolo de motivul pentru care a murit Chloe – interesant e să afli cum a murit și ce pași a făcut înainte să moară.

Sursă foto: imdb.com.

Post-Pandemic Peter Pan: despre „Station Eleven” (2021) *****

Am văzut multe seriale post-apocaliptice, la viața mea: de la genialul (în primele sezoane) „The Walking Dead” (2010-prezent, pe care îl urmăresc acum doar de dragul lui Daryl „I haven’t washed my balls in 2 years” Dixon), extraordinarul „The Leftovers” (2014-2017) și zguduitorul „The Handmaid’s Tale” (2017-prezent), trecând prin „Terra Nova” (2011, anulat după un sezon) și „Falling Skies” (2011-2015, pe care l-am abandonat pe traseu, nici nu mai țin minte când), ambele demne de uitare, până la recentele și dezamăgitoarele „The Stand” (2020, o adaptare ratată după Stephen King), „Snowpiercer” (2020-prezent, care e o copie palidă, neconvingătoare și deloc necesară a unui film extraordinar), „See” (2019-prezent, care a început promițător, dar apoi a devenit enervant de... degeaba făcut), „Y: The Last Man”(2021, anulat după un sezon, pe care nici măcar nu l-am putut termina, atât de neinteresante erau personajele), „Creamerie” (2021, care e ca o copie neo-zeelandeză comică a acestuia din urmă) și „Invasion” (2021-prezent, al cărui prim sezon a fost un fel de „născut talent, mort speranță”). Deci am rumegat bine de tot genul ăsta cinematografic (și probabil că aș putea supraviețui într-o apocalipsă a zombilor). Hopefully.

Am văzut recent din nișa asta și miniseria „Station Eleven” (2021). În 10 episoade, adaptează o carte scrisă în 2014 (de Emily St. John Mandel) și are în centru un coronavirus care omoară eficient 999 de persoane din 1.000 (deci lansarea e perfectly timed, în condițiile pandemice în care ne aflăm). În decembrie 2020, when the shitstorm stars, eroina noastră – Kirsten (Matilda Lawler) – e o puștoaică de 8 ani, care vrea să se facă actriță când crește mare. După ce 99% din populație moare și virusul rămâne fără gazde și dispare, supraviețuitorii ies din ascunzători și reîncep viața pe Terra. În 2040, Kirsten (Mackenzie Davis) ajunge fix actriță, în trupa de trubaduri transhumanți Traveling Symphony, care joacă doar piese de Shakespeare, trecând anual prin aceleași așezări, pe un traseu prestabilit.

Narațiunea e non-liniară: afli cum a ajuns Kristen acolo unde e azi sărind prin timp, spațiu și episoade care i-au marcat viața. Între aceste pendulări elegante și dureroase, faci cunoștință cu o varietate de personaje și povești bine legate și închegate: de la supraviețuitorii dintr-un aeroport din Michigan, la un profet periculos (Daniel Zovatto) din lumea nouă, care racolează toți copiii și îi trimite în misiuni sinucigașe; de la celebrul actor Arthur Leander (Gael García Bernal) și soția lui, Miranda (Danielle Deadwyler), la Jeevan (Himesh Patel), tipul care o salvează pe Kirsten la debutul pandmeiei. Sub povestea tuturor acestor personaje e trasată o linie fină, prin intermediul unui roman grafic despre un astronaut care vrea acasă. Volumul reprezintă legătura cu trecutul și capătă o putere totemică și pentru Kirsten, și pentru profet, fiind o piesă centrală a conflictului între personajele Pre-Pan (supraviețuitorii pandemiei) și cele Post-Pan (generațiile de copii născuți după gripa ucigașă).

Miniseria asta m-a convins grație protagonistei – Mackenzie Davis are aici același vibe intens (de Sarah Connor fangirl) din „Terminator: Dark Fate” (2019). Datorită faptului că înrămează Apocalipsa în viniete personale, axate pe full-fledged characters, de a căror soartă îți pasă, ca privitor. Și deoarece pune o întrebare interesantă foc: Ce meserii ar fi vitale după o Apocalipsă? Soldat? Medic? Pescar profesionist? How about Shakespearean trained actor? Some might say ca povestea asta a fost ecranizată la momentul nepotrivit: suntem sătui cu toții de pandemia COVID-19 (care mai are până va deveni endemică) și n-avem chef de povești TV care reflectă atât de mult realitatea. Dar tocmai de asta „Station Eleven” a picat la fix: fiindcă e o poveste lirică și life-affirming despre sfârșitul lumii noastre și despre cum nu e suficient doar să supraviețuiești; toate poveștile post-apocaliptice bine scrise te fac să vrei să prinzi sfârșitul lumii și să fii printre supraviețuitori, dar aici e vorba despre ceva mai mult, despre cum îți păstrezi umanitatea.

Sursă foto: imdb.com.

Doppelgänger Throes: despre „Swan Song” (2021) ****

Subiectul acestui film marca Apple TV+ nu e deloc unul original: conceptul de dublu este un subiect-cheie în romanele și nuvelele fantastice, în secolele XIX-XX. Și povestea în sine e fix aceeași ca una din episodul 2 al serialului „Solos” (producție marca Amazon Prime Video, difuzată în primăvara lui 2021): după ce află că va muri în curând, un soț și tată cumpără ceva controversat (o clonă), pentru a nu-și lăsa familia de izbeliște. La fel ca episodul în cauză, „Swan Song” e o poveste despre un gest zguduitor, compusă doar cu o mână de personaje, dar care packs a serious punch.

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, când mașinile electrice autonome sunt omniprezente, iar tehnologia a evoluat masiv, Cameron (Mahershala Ali) are o boală mortală (care evoluează rapid), așa că trebuie să facă o alegere imposibilă. Să-și transfere rapid toate amintirile în corpul nou-nouț al unei clone perfect sănătoase, pentru a-și pune familia pe primul loc (caz în care nu le poate spune nimic soției și băiețelului său și va muri singur, departe de ei)? După care Cameron 2.0 îi va lua natural locul, fiindu-i șters din memorie faptul că e o clonă. Sau, din egoismul alimentat de ideea că viața lui se va opri, dar a dublurii sale va merge înainte, să le spună adevărul celor dragi, să moară alături de ei și să-i facă să sufere o pierdere devastatoare?

După ce Arra Labs îi face o copie, eroul nostru e pus față în față cu... reacțiunea. Tehnologia care îi permite lui Cameron să facă această alegere este la început, dar e una revoluționară, iar clona – numită, în perioada de probe, Jack (același Mahershala Ali) – dă naștere unei premise care s-ar putea ramifica în numeroase direcții. Teoretic. Oare Cameron 2.0 e o copie la indigo sau are propriile planuri? Poate Jack nu e un înger păzitor, ci un demon, care îl va înlătura pe Cameron din peisaj, pentru a-și asigura propria supraviețuire? Dacă omul nostru își va elimina dublura, înjunghiind-o în propria casă, paranoic fiind? Ori dacă Dr. Scott (Glenn Close), care conduce Arra Labs, pune – de fapt – pe primul loc interesul propriei companii și va asigura cu orice preț supraviețuirea clonei, în detrimentul clientului terminal? So, so many questions...

Răspunsurile oferite de scenariu sunt mult mai subtile decât orice întrebare își pune privitorul în timpul filmului. De asta mi-a și plăcut: pentru că a știut exact ce poveste vrea să spună și nu s-a pierdut pe traseu, în conspirații SF elucubrante. Mergea inclusă și o meditație legată de sufletul uman, care e complet eliminat din ecuație, de scenariu (conform căruia suntem suma biologiei, personalității, amintirilor și subconștientului nostru și atât). Dar, per total, filmul e ce trebuie: e un SF finuț, care chiar m-a prins și m-a convins, fără a fi heart-wrenchingly sad (încât să-ți vină să-ți tai venele pe lung, nu pe lat), te face să te întrebi ce înseamnă „alegere corectă” în acest caz, iar Ali e credibil și natural în rolul dublu, fără a fi patetic (mai mult ca sigur, va urma o nominalizare la Oscar).

Sursă foto: imdb.com.

Cum as You Are: despre „Adult Material” (2020) *****

Miniseria „Adult Material” m-a învățat încă o dată că britanicii par genul de oameni politicoși, care nu pot trăi fără ceiuțul și regina lor, dar ascund pasiuni erotice interesante foc. Eroina poveștii cu 5 nominalizări la BAFTA este a hardworking wife, mother & career woman: Hayley Burrows (Hayley Squires, din „I, Daniel Blake”) a.k.a. Jolene Dollar, un celebru star porno din Marea Britanie.

Intriga? În universul ei – care se împarte între filmări (unde atmosfera de shame-free shagging e ca una de la țigară, dintr-un birou corporatist), proiecte extra (clipuri cu dedicație, for all kinds of fetishists), administrarea prezenței social media (de care se ocupă, cumințel, soțul ei) și cina gătită și mâncată alături de familie (în fiecare seară) – apare Amy (Siena Kelly), o fată nouă în domeniu și inocentă nevoie-mare („My boyfriend worships you!”, îi spune ea, starry-eyed, la prima filmare pe care o au împreună).

Jolene o ia rapid sub aripa ei și îi dă sfaturi pertinente. Toate bune și frumoase. Până când Amy pățește o nepățită. Ce urmează e un efect de domino, în urma căruia încrederea și corpurile femeilor din scenariu sunt violate într-o multitudine de feluri, de bărbații din viața lor, ca managerul Carroll Quinn (Rupert Everett) sau starul porno american Tom Pain (Julian Ovenden). Și – în timp ce lumea lui Jolene face implozie într-un maaare fel – toate tarele care le-au transformat în ceea ce sunt în prezent ies la iveală.

Subiectul în sine e unul dificil, dar scenariul este scris echilibrat, fără iluzii deșarte, evită all the familiar tropes și injectează totul cu un delicat umor negru (chiar și momentele șocante). Femeile din poveste sunt afectate de traume vechi, compromisurile pe care le fac sunt dureroase (fizic și psihic), iar reponsabilitățile pe care și le asumă par a fi mai mari decât pot duce. Dar își găsesc vocile, după momente heartbreaking și incomode pentru ele și pentru privitori.

Miniseria britanică în 4 părți este hard to swallow pe alocuri (anal prolapse, anyone?), dar reușește să creeze o poveste de viață complexă, complicată, nuanțată și credibilă, în doar 4 x 50 de minute. Iar finalul este o bijuterie cu trimitere tongue in cheek la un scenariu clasic de filme porno, injectat cu o tandrețe prețioasă - I loved it!

Sursă foto: imdb.com.

Have Kids, They Said: despre „Breeders” (2020-2023) ****

Am văzut – mai mult sau mai puțin în paralel – 3 seriale britanice despre wannabe & actual parents: „There She Goes” (2018-2020), „Trying” (2020-prezent) și „Breeders” (2020-prezent). Și al treilea e un must watch! Cauza motivului, mai jos.

Primul este o comedie neagră light, inspirată de realitate, despre o fetiță de 9 ani care are dificultăți de învățare (s-a născut cu o aberație cromozomală) și despre cum sarcasmul îl ajută pe tatăl ei (David Tennant, motivul pentru care m-a tentat serialul) să supraviețuiască în fiecare zi. A avut două sezoane.

Al doilea e o comedioară romantică light și feel-good, despre doi tineri care nu pot avea copii și decid să înfieze unul. Filmat în apetisanta Camden Market (deci perfect pentru cine iubește Londra și n-a mai văzut-o de mult, că – deh – pandemie...), îți servește porții măricele de chimie între protagoniști și condimentează totul cu Imelda Staunton (în rolul asistentei sociale care îi ajută cu dosarul de adopție). Sezonul 2 abia a început, iar al treilea e confirmat.

Iar „Breeders” e o comedie neagră de tot (două sezoane terminate, al treilea confirmat), un deliciu cu Martin Freeman, care-și cam joacă propriul rol: serialul e creat de actorul din „Sherlock” și „Fargo”, e inspirat de experiențele lui de părinte și de nervii care îi domină viața personală (și care l-au determinat să meargă la terapie, în realitate). E common knowledge că Freeman nu e cel afabil actor pe platourile de filmare („I’m angry. And a bit superior. People just thought I was their best mate. I’m really not. I’m not your best mate. That was always a shock to people”, a spus chiar el într-un interviu din 2020, pentru irishtimes.com).

Paul (Freeman) și Ally (Daisy Haggard) au un băiat, o fată și o dinamică familială deloc liniștită. Asta pentru că Paul e un ghem de nervi, care se deșiră constant asupra celor mici: chiar dacă ar muri pentru ei, ai impresia că i-ar omorî în fiecare episod. Nu e violent, dar îi tot vine să-i ia la pumni și își exprimă frustrările verbal, debitând uneori replici pe care părinții sigur vor să le spună celor mici (dar nu o fac, că nu e OK), cu o intensitate care sigur pare obositoare, deranjantă și deloc echilibrată pentru un privitor care e și părinte. Mie mi s-a părut că așa aș fi și eu dacă aș avea copii. 😊 Nu oricine e făcut pentru asta, mind you...

„I would die for those kids. But often I also want to kill them”, îi spune Paul nevesti-sii, în primul episod. „It’s a conundrum, isn’t it, trying to work out which duvet to suffocate them with”, completează ea. Nu, serialul nu aprobă abuzarea verbală a copiilor, ci reflectă faptul că a fi părinte vine la pachet cu o tonă de demoni interiori, de frustrări și de nervi, că poți să fii constantly pissed off de acțiunile lor, de faptul că nu gândesc ca tine și nu fac ce le spui, dar să încerci în continuare să fii un părinte bun și să faci sacrificii pentru asta. That shit is hard și tot nu mi se pare OK că pentru a conduce o mașină ai nevoie de permis, dar copii poate face și crește oricine...

„Breeders” clar n-ar fi fost la fel de reușit fără Martin Freeman și intensitatea realistă pe care o aduce rolului principal masculin. Așa că e de urmărit pentru oricine îi e fan sau trăiește cu falsa impresie că Hobbitul e a nice guy (pentru că e constantly cast as the Everyman). Indiferent de categoria în care se încadrează privitorul, serialul e o mini-revelație.

Sursă foto: imdb.com.

Turkish Delight: despre „Fatma” (2021) *****

Nu credeam c-o s-ajung vreodată să recomand un serial turcesc, dar deh, omul cât trăiește învață (sau așa e de dorit). Scenariul este exat pe titulara Fatma Yılmaz (Burcu Biricik, care a apărut în „Chestiune de onoare” și „În numele fericirii”, dacă vă spun ceva titlurile astea – eu a trebuit să google it, nu fac parte deloc din publicul-țintă al poveștilor turcești à la Kanal D).

Fatma poartă mereu rochii maxi, înflorate și shapeless, același trenci și diverse baticuri de mamaie, fiind invizibilă pe stradă și la muncă. E silfidă și pare că orice rafală de vânt o va dărâma. Și lucrează ca femeie de serviciu în enșpe mii de locuri din Istanbul: face curățenie în apartamentul unui scriitor (a cărei inspirație devine), în casa unei familii bogate (cu o bucătărie albă, impecabilă, și o kitchen island pe măsură) și la food court-ul din mall (în weekend). Dar ar trebui să-și mai găsească un job, pentru că tot are probleme cu banii: n-are destui nici de chirie, nici de lumină. 

Și nu doar banii sunt buba: locuiește într-o cocioabă construită pe terenul unor vecini de coșmar (ea e o băgăcioasă ordinară și diabetică, sătulă de soțul ei; el e un bețivan care poftește la Fatma în privat, dar în public se dă cocoș și o disprețuiește în gura mare). Soțul ei, Zafer (Ferit Kaya), a ieșit recent din închisoare, dar n-a dat pe-acasă de atunci și femeia habar n-are unde e, iar poliția îi ignoră apelurile insistente legate de asta. Duce în cârcă o traumă adânc îngropată, din copilărie, care o leagă strâns și dureros de sora ei, Mine (Hazal Türesan). Și trauma supremă este legată de băiatul ei autist.

Povestea e o dramă psihologică în doar 6 acte/episoade: ne introduce eficient în miezul acțiunii (Fatma își caută cu disperare soțul), iar apoi desfășurarea acesteia se face scurt și la obiect (printr-o conjuctură de factori, femeia ajunge să prindă aripi criminale). Într-o societate în care femeile au nevoie de prezența soțului pentru a-și reînnoi buletinul, iar masculii fac legea (hâdă ca ei), în fiecare episod, eroina noastră sare elegant și curajos peste obstacolele posesoare de cromozomi XY care i se pun în cale (chiar dacă se teme constant de acțiunile ei și repercusiunile acestora) și se eliberează etapizat de trecut, trântind uși explozive în fața-i.

Scenariul e scris bini di tăt și nu se teme să-și asume până la capăt momentele critice, Fatma e o protagonistă delicios conturată (împletind fragilitatea și forța într-o coadă groasă, de care eroina atârnă întregul serial), iar finalul e cireașa de pe tort – așa o poveste nu se putea termina altfel. Sper că succesul colosal avut pe Netflix, în Turcia natală, să nu determine echipa să facă o continuare, care să strice o poveste așa giugiuc. 

Sursă foto: imdb.com.