Dor și doare. Om la lună, Dans (2020)

„După pandemie, lumea așa cum o știm va deveni nostalgie”, consideră filosoful sloven Slavoj Zizek într-un interviu pentru Times of Israel. „Ți-amintești lumea noastră cum era doar din uși ce se deschid?”, întreabă retoric Doru Pușcașu, vocea și textierul trupei Om la lună, pe noul album Dans compus în vremurile distanțării sociale. O parte a rock-ului alternativ românesc trăiește oricum de cîțiva ani în paradigma unei melancolii naiv-conformiste, iar unele dintre videoclipuri par spoturi publicitare la ceaiuri reci, de la „Bicicleta” la „Nu călcați pe soare” sau „Ne ascundem”. O privire lungă spre începutul anilor 2000 și existențialismul post-grunge, post-hedonist & romanțios-ish al imabatabilei „Getting Away With It (All Messed Up)” – probabil deloc întîmplător, primul cîntec de pe album, „Zid”, începe cu cîteva acorduri de chitară ecou ale celebrului single al britanicilor James –, dar și spre acel emo cool-fără-să-fie-prea-goth din nimicitoarea „O mie de gînduri” (cine își mai aduce aminte că jumătate dintre membrii Praf în Ochi au lucrat în studio alături de Costi Ioniță la albumul Jurăminte și suspine?), egalată sau depășită, cum doriți, acum vreo cinci ani, doar de colegii de generație Pistol cu Capse și minunata „Undeva, cineva”.

Să restrîngem. Om la lună, precum Ușor distorsionat, reperul ultimilor ani al celor de la The Mono Jacks, joacă neomodernist (au chiar un cîntec care se numește „După război", să fie clar). Rime, parafraze și metafore care ascund tragicul ori melancolia sau, invers, sentimente diafane. Un neomodernism care uneori seduce, cînd e non-didactic și auto-ironic („Și ți-am pus buzele pe umăr / Și te-am strîns sub brațul strîns / Și m-am apucat să număr / Cît de rîs și cît de plîns” pe „Noapte bună”), dar care alteori devine folk-bombastic („Cînd luminile s-au aprins / Și toți am plecat din vis / Cine-a mai rămas să strîngă / Ce-am ucis? / Cine-o să pună înapoi / Ce-a mai rămas din noi / Cînd acasă o să ajungă / După război?”) și deja îl auzim pe Adrian Păunescu recitînd (eventual suflînd și niște balonașe de săpun). Ah, unde sînt valorile? Unde sînt modelele? Ce-a mai rămas din sensibilitate?

Dacă The Mono Jacks sînt mai aproape de Muse sau Radiohead, Om la lună face cu ochiul „speranțelor și fricilor” celor de la Keane. Între seninătatea unor „I walked across an empty land / I knew the pathway like the back of my hand / I felt the earth beneath my feet / Sat by the river, and it made me complete” și fiorul unor „Îți amintești tu oare / Prima dată cînd ai simțit / Că ți se mișcă pămîntul de sub picioare / Și trezit din visare / Căci s-a întîmplat fix cît ai clipit / Te-ai așezat pe spate să nu se miște mai tare” avem și (măcar) o asemănare: escapism dincolo de gard într-un spațiu idealizat și acronic. Adică „Somewhere Only We Know”, cum se numește cîntecul celor de la Keane, doar că în cazul Om la lună acel undeva e claustrofob: „Te strîng de mînă / Și am să te țin strîns așa / Într-o noapte fără de sfîrșit / Ce noapte bună de trăit”. De altfel, și muzica acestui cîntec, intitulat „Noapte bună”, e cea mai asfixiantă, în timp ce celalalte sînt dacă nu exuberante, măcar contemplative.

În cele din urmă, Pușcașu rescrie pînă la prozaic și convențional același cîntec de altfel memorabil, „Liniștea”, mult mai acut și personal („Mai ai știre de noi / Mai curînd, mai apoi? / Mai ai dorul de dus? / Mai ai nasul pe sus?”) decît toate cele șase pe care le găsim aici și se mulțumește cu muzicalitate & melodramatism – ce-i drept, îi ies mult mai bine decît majorității. Poate pe următorul album va porni tot de la el, însă în loc să viseze la un picior de plai și-o gură de rai, mai degrabă l-aș sfătui să caute acel introvertism de care are nevoie să facă pasul dinspre asemănări cu Keane & alți Luceferi către altele mai consistente. Cu alte cuvinte, se pune prea ușor și prea devreme „cu spatele la zid”.

6/10

Fotografie de Andrei Mușat, în timpul unui concert în clubul Control, ianuarie 2020.

Niciun cîntec deștept. Robin & the Backstabbers, Bacovia Overdrive vol III: Vladivostok (2019)

Cine își mai aduce aminte videoclipul cîntecului „Minciună mai mare nu am”, care se găsește pe albumul Arhangel'sk, a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive, poate își mai aduce aminte de Andrei „Robin” Proca îmbrăcat în costum de scafandru și două momente: un gros plan cu afișul filmului Interstellar în plan secund și amuzamentul unor călători dintr-un metrou aglomerat în timp ce același Robin, în același costum de scafandru, ține în mîini un tort. Undeva între replica amară „Six billion people trying to have it all” a lui John Lithgow și joker-ul mizantrop & inoportun, pe acolo se situa acel disc „de autor”, cum îl numea Paul Breazu în Dilema veche, (poate?) cel mai trainic dintre toate. Prins fără voia lui între „atîtea lucruri de făcut” și „atîtea promisiuni de ţinut” („Cosmonaut”), Robin alege tragicomedia, sarcasmul, dar și melancolia cuprinsă în cîteva tag-uri: pămînt, pustiu, ploaie, jucării, hărți sau copii.

Sarcasmul de-acum patru ani a prins între timp fire albe, în al treilea episod, Vladivostok, Robin construiește în loc să se joace în nisip (sau, mă rog, să rîdă în cimitir): „Și totul se destramă, așa cum ți-am promis, și-o să scăpăm – primește-ți sentința ultima oară și-apoi fugim oriunde-ar fi, rămînem orice-ar fi împreună – oricît ne-ar costa și-orice ar însemna împreună” pe poptimista „/în/îm/pre//ună”, pastișă dezinvoltă Coldplay (mă gîndesc la „Lovers in Japan” și altele). Al doilea cîntec remarcabil, „Tarantella (O casă, cîndva)”, promite aceeași izbăvire prin stăruință (și împotrivire?): „Aleargă să vezi cum în amiaza înstelată un copil de oțel dărîmă satul vecin, aleargă să-ți vezi iubita înaripată, părinții copii și pe tine străin. Te mai întreb o dată, ziditorule, la ce e bună o ușă care dă înspre un zid?”

Cu un album-pansament și recurența claustrofobului care deschide ușa, RaTB perfecționează craft-ul cîntecelor familiare & cursive. Se adaugă mai mult pian, saxofon, tobe digitale, Paul Simon și chiar un strop de sintetizatoare austere à la The Naked and Famous (vezi „Orice carte citită”). Rock fie baroc, fie folk, fie alternativ, amestec teatral care nu pare să aibă altă miză decît să-i susțină, asemenea unei orchestre, frisoanele sau meditațiile dirijorului. Angoasa existențială (inevitabil?) s-a mai potolit, bufoneria nu mai înțeapă ca pe primele două, ba chiar auzim voci de copii și pastișe ale unor refrene din copilărie, lucrurile s-au simplificat: „La capătul orașului e capătul oceanului, e marginea pămîntului și-a zîmbetului tău” („Vladivostok 2”).

Dovadă că memoria & limpezișul au luat locul semnelor de întrebare sînt și cîteva cîntece în oglindă ale unora de pe primul disc, Stalingrad. Dacă pe „Soare cu dinți” nu era important „dacă ai pierdut sau cîştigat, ci că n-ai participat”, pe „Dansează Salomee” încordarea & truda devin redundante: „De ce-i așa de mare lumea? Și cine tot face greșeli?”. „Vladivostok 2”, în care Robin se oprește la marginea orașului, e deznodămîntul ghicitorii „Sat după sat”: „Eram plecat dinaintea plecării, dar pe malul celălalt eram tot noi, de pe malul celălalt ne zîmbeam înapoi”. Costumul de scafandru, jobenul și alte farse mai trebuie să aștepte în cămară, pentru că „așa se sfîrșește, exact ca-ntr-un vis, adică fără soluții, neclar și imprecis.”

8/10

Fotografie de Vladimir Pogonariu, în timpul unui concert în clubul Expirat, decembrie 2021.

Fantezii Occidentale, frustrări locale. Șuie Paparude, Urban (2000)

Trei lucruri relevante pentru scena muzicii electronice românești se întîmplau în 1997. The Prodigy lansau The Fat of the Land (Mulțumim Assos Music că ni l-ai adus, dar și pentru compilația JungleXplosion), care avea să devină unul dintre albumele de referință ale oricărei ierarhii muzicale, dar și pitch-ul cîștigat definitiv de către scena rave în sălile de ședință ale MTV-ului; undeva aproape de Piața Victoriei un Internet Cafe se transforma în The Web Club, iar Șuie Paparude, unul dintre numele asociate cu locul (dar mai ales cu mai vechiul Studio Martin, pe care deseori l-au numit „acasă”), își făceau „încălzirea” cu discul Salvează-te, un exercițiu adolescentin & inegal, dornic să le încerce pe toate, de la techno la breakbeat pînă la trance, dar cu fetișul omniprezent pentru big beat și jungle. Păstrez totuși de-acolo două dintre piesele, în mod ironic, bonus. Binecunoscuta „La mare”, o perspectivă emo-rave asupra litoralismului pe sistem „Te aștept la Obeliscul Costinești” („Vara” celor de la Genius mai întîrzia doar un an), și „Blue Water Life By Night”, despre care s-a vorbit prea puțin de-a lungul timpului, un beachball, dacă vreți, onest și eficient, undeva între solitudinea unei „Pulse State” și nostalgia hippy a celor de la Jam & Spoon.

În cei cîțiva ani care au urmat pînă la Urban, fascinația pentru cultura din Vest începea să se conglomereze și să domine cea mai mare parte a bulelor urbane (chiar așa!), dar și o halcă babană a scenei pop – în scurt timp, ambele aveau să intre în conflict deschis & direct cu maneaua. Muzica electronică, la rîndul ei în căutarea unei identități străine, mima entuziast & fără mustrări de conștiință (totul trebuia să sune ca în Occident) și, mai mult sau mai puțin conștient, retrăia o istorie care avea să se repete: scena rave „de (și ca) la ei” care, în cele din urmă, devenea tot mai dependentă de capital și capitalul de ea. Ba chiar nu de puține ori să devină mai vizibil.

Rememorăm în acest sens cîteva, dar esențiale și concentrate, locuri de expresie cool (pe lîngă cele din București, amintesc mișcările TMBase și AnonimTM din Timișoara sau festivalul Delahoya pornit în 1997 la Cluj-Napoca), cîteva nume ale scenei pop precum T-Short, Class, Activ, Voltaj, MB&C sau Boysonic, dar și nenumăratele compilații dedicate zonei de către toate casele mari de discuri, unele dintre ele susținute de diverse stegulețe ale economiei de piață, de la Pepsi pînă la ketchupul Heinz. Punctul culminant: lansarea variantelor locale ale celor două X-televiziuni, Atomic (în 1999, unde Michi și Dobrică s-au implicat consistent încă de la început) și MCM (unde DJ Vasile, alt nume important al comunităților create în jurul Studio Martin și Web, realiza emisiunea Total Electro), unde pentru cîțiva ani muzica electronică de toate genurile, dar musai filtrată prin sita anti-balcani-orient, avea să își găsească cel mai generos spațiu de emisie din scurta și, în cele din urmă, deprimanta istorie a televiziunilor muzicale de la noi.

Înainte să apară Urban, Matze, cu al său Ultima găină a Europei, ieșea pentru un moment în afara fanteziei. Deși titlul albumului are și un tăiș elitist (cei mai proști din curtea școlii, cum s-ar zice), bucata „E foame...” (și ea cu un tăiș al ei, de stigmatizare a clasei sărace), spune și altceva: oricît cola am bea și cît de mult drum’n’bass vom asculta, ar trebui să ne întoarcem un pic privirea și către propria ogradă, la care stăm rușinați cu spatele, naivi că nu se vor vedea „foamea și băieții care prostesc pe proști” (apropo de BUG Mafia, vezi și „Lumea e a mea”, un comic book în care doar un super-erou – „Să vină îngerii / Să mă ridice la Cer” – mai poate salva un București care semăna tot mai mult cu Gotham City sau Hell’s Kitchen. De asemenea, o bună parte a videoului „Ajutor” e filmat pe acoperișul blocului, spațiul aproape idilic al revoltei nouăzeciste).

„Cu cît sînt mai multe nume de-afară, cu atît avem mai bine ocazia să facem un schimb de experiență. Și, poate, dacă ei au venit la noi, vom pleca și noi la ei”, spera Michi într-un reportaj realizat la ediția din 2001 a festivalului TMBase. Tot acolo găsim și mărturia lui Brent Newitt (membru al trioului britanic Aquasky), paradoxală și neînțeleasă pe deplin atunci: „I just love Eastern Europe.”  

Toate referințele vizibile ale vremii (The Prodigy, The Chemical Brothers, The Crystal Method, Future Sound of London, Orbital îndeosebi cu discul In Sides și așa mai departe) se regăsesc așadar pe Urban – „Ajutor” e „Firestarter” (dar cu acele note percutante de sintetizator care încă mai fac pielea de găină multor dintre noi), „Învățături” poate fi „Super Nova at the End of the Universe” remixată de Moby, „Maro” e „Atom Bomb”, „Grație” melodramatizează „Block Rockin’ Beats” și așa mai departe. Dacă compoziția poate lesne împrejmui cîteva locuri comune, reflexele punk-escapiste ies în evidență și sînt atuurile încă neuitate și imbatabile ale discului. „Ajutor”, într-o retorică Trainspotting, e (și) despre finalul incert, dezolant & alienant al primului deceniu de tranziție („Te plimbi întruna / Te-ascunzi departe / Te-nvîrți aiurea / Pe-aceeași parte / Te-apuci de lucru / Cu oboseală. / Culegi toxine / La-nghesuială. / Treci strada-n fugă / Te-mbraci în grabă / Ți-aprinzi țigara / O calci pe iarbă”), „Maro” plusează cu „Strategii, care pe care, / Oameni mulți fără mîncare”, iar pe „Învățături” angoasa conformismului se dilată eliberator într-un pansament solar ambiental – nu întîmplător, cîntecul următor, și ultimul, e „Saturn”, care conţine sunetul planetei cu același nume, aşa cum a fost captat de radiotelescop. Peste alți trei ani, pe „Atac la persoane” de pe albumul cu același nume, Junkyard, noul membru al trupei și primul MC înaintea lui Bean, suna o alarmă întîrziată pe o scenă tot mai ermetică: „Ai zece secunde să începi să te miști, / Dacă n-o faci azi, mîine va fi mai trist.”

7/10

Fotografie de Daniel Miholca.

Cine se (mai) combină? Omul cu șobolani, Fabrica de păpuși (2019)

Aproape imposibil să găsești în peisajul nostru o trupă mai încăpățînată stilistic, captivă într-o primă jumătate adolescentină a anilor 2000 și aparent etern nostalgică pentru spații odată alternative (chiar dacă în același timp safe & exclusiviste, dar asta e o discuție socio-politică în care nu intrăm acum) precum Lăptăria lui Enache, Vama Veche și așa mai departe. De aceea apar distonanțe precum „Binili învinge", imn întîrziat cu vreo zece ani dedicat unui radio-icoană a scenei alternative românești, Radio Guerrilla, un răcnet haotic despre care tind să cred că nici cei mai deștepți-decît-ai-celorlalți fani n-ar putea să înțeleagă misterul din spatele unor versuri ca „Noaptea minții cînd se lasă, sper să nu te prindă acasă".

La fel putem vorbi și despre „Singur împotriva nimănui", al cărui refren continuă cu „Dați-mi o bere și un cui", un sarcasm mai degrabă inocent & blazat, care poate funcționa și invers – o auto-ironie mai mult sau mai puțin inconștientă. Tot la nereușite aș trece și „Băieții în alb” („Fetele sînt triste, băieții obosiți, rockerii s-au transformat în mielușei cuminți") sau ce se întîmplă cînd OCS încearcă pedagogia unor trubaduri ca Pasărea Colibri.

Inevitabil, mai trebuie să luăm în considerare și fascinația recentă pentru politică. Știm cu toții că dintre cei mai aprigi capitaliști sînt hipioții. Dar cît e rătăcire, cît e oportunism? Cît e experiment, cît e conformism? „Nu mă pune la vînzare, nu mă pune la încercare / Nu mă lăsa cu ochii în soare / Sînt mai mult decît vezi, sînt mai mult decît crezi", încearcă Dan Amariei, al cărui copywriting încă ține trupa în viață după 22 de ani, să ne convingă că „rebelul" încă e acolo. Reușește și pe „Vorbești în somn", un cântec care ar fi putut să fie scris pentru oricare dintre primele lor trei discuri: „Somn ușor, somn ușor / Treci să plîngi în dormitor / Dar ai grijă că vorbești în somn" e (cam) singurul moment autentic OCS, chiar dacă recunoaștem binecunoscuta fentă la reluare – adică tocmai atunci cînd, nevrotic, nu au încredere nici măcar în ei.

6/10

Fotografie de Năluca, din timpul unui concert în clubul Control, martie 2018.

Ce se întîmplă? The Mono Jacks, Gloria (2020)

Cu ocazia albumului precedent, Ușor distorsionat, scriam despre un foarte probabil epilog al rock-ului alternativ românesc, considerînd acel LP o line de hotar între ce a fost și ce urma să vină pe scena locală. Noile expresii sînt departe de referințele comune ale unui (aprox.) deceniu de mimetism și speranțe internaționale deșarte. Așa au apărut în ultimii ani proiecte cu alte ambiții, cărora le lipsește nu doar o așa-zisă mișcare regulată (și reglată de cluburi, promoteri și public), dar și o oarecare iluzie a succesului peste hotare (sau, cel puțin, așa vreau să cred), precum Cardinal (garage), Zimbru (synthpop), Cold Brats (punk), Baby Elvis (garage), Second Wave (southern goth), Om la lună (shoegaze & dream pop) sau Greetings Sugar (post punk & new wave).

La toată această introducere mă ajută chiar Doru Trăscău, care începe noul disc, Gloria (sarcasm amărui & involuntar?), cu un cîntec care se numește „Nemuritori” și versurile: „Un vînt care a mai bătut, / un om ce se repetă. / O zi care începe iar / De la început. / Mă pregătesc mereu / De proba de ștafetă, / chiar dacă pe culoar / Sunt numai eu”. Întrebarea refrenului vine firesc: „Ce se întîmplă?”. Se întîmplă că versurile pentru nouă dintre cele 11 cîntece sînt scrise de Ștefan Teișanu (e și asta un fel de resemnare), care a reușit deseori să se confunde cu stilul minimalist și (uneori enervant de) romanțios al lui Trăscău. Se mai întîmplă că albumul ăsta nu mai e despre angoasă, ci despre reconciliere existențială („Am crezut o vreme / că am putea avea / cîte nouă vieți, / pînă în ziua / cînd a început / ultima. / Viața-ncepe atunci cînd ai decis”, pe „Nouă vieți”, sau „Știu că pare complicat, / dar asta nu înseamnă nimic. / Mai sînt atîtea de încercat, / îți zic”, pe „Umeri aurii”) și folk politic înduioșător (vezi „Gloria” și „Zbor”).

Bineînțeles, e și despre iubire. Iar pentru că TMJ au lăsat peste jumătate din album în pixul unui romantic, inevitabil strigătele lui Trăscău devin strident netrebuincioase, iar compoziția se temperează către americana și soft rock. Exemple izbutite sînt „Ce se întîmplă”, fără explozia inoportună din final, „Umeri aurii”, un exercițiu Fleetwood Mac respectabil, sau chiar „Caffè Sospeso”, dar mai ales „Nouă vieți”, dream pop melodios de luat în calcul pentru viitorul trupei. Din păcate, limpezimea asta nu tihnește, pentru că dacă ar fi fost asumată și dusă pînă la capăt ar fi putut salva un album care ar fi vrut să fie izbăvitor, dar Trăscău încă strigă, neverosimil, către el, căutînd acel „răspuns nou, fără întrebare”.

6/10

Fotografie de Andrei Mușat în timpul unui concert în clubul Control, septembrie 2017.

Valul alternativ post-2000 se poate încheia cu Doru Trăscău. The Mono Jacks, Ușor distorsionat (2017)

Piesa „Tablouˮ nu apare pe acest proaspăt album The Mono Jacks, dar poate deveni astfel simbolul unei familii capricioase, trecute prin mai multe despărțiri.Mai înainte de orice altă interpretare, single-ul e în primul rînd un moment concret de cotitură, pentru că după el formula (iarăși) s-a schimbat, Doru Trăscău cîntînd pe Ușor Distorsionat, al doilea album de studio al trupei, alături de trei membri noi – Cristian Chiru (bass), Andrei Zamfir (chitară) și John Ciurea (tobe). Bașca, exclusiv în limba română. De ce? Unul dintre răspunsuri l-a aflat Paul Breazu acum doi ani în timpul unui interviu pentru revista Sunete: „Am cîntat în engleză pentru că am trăit cu iluzia că voi reuși să trăiesc din muzică, că voi reuși să am succes afară. Apoi m-am prins că Occidentului i se cam rupe de noi, de fapt”. Inutil de spus că lucrurile stau la fel și astăzi, iar Doru trăiește (șiscrie) de pe o poziție fermă & lucidă de reconciliere cu trecutul („Vreau o mie de Da pentru fiecare Nuˮ) și prezentul („Ține-mă de mînă, e un nor deasupra mea / Și mă du altundevaˮ). În același timp e și o lecție „de repetat pentru acasăˮ: o trupă nu poate avea mai mult de un lider.

Desfășurînd harta sonoră, Ușor distorsionat pornește cu o declarație pe care Doru pare să fi așteptat mult timp s-o spună („Aici începe totul, aici se și termină / Aici în întuneric se ascunde o luminăˮ, rostite vag alternosferic) și continuă cu exerciții de stil în terenul unor Muse, Placebo sau Radiohead (fără nicio ambiție compozițională și bine fac). Poate tocmai de aceea, TMJ e printre puținele cărora referințele nu le fac neapărat rău, ci mai degrabă le susțin „universulˮ – ca și în cazul unor recenți Robin & the Backstabbers sau The Moood sau a unor mai vechi OCS sau Vama Veche, mai întîi e vorba despre ceva care ține de naivitate & proximitate în același timp („Am făcut și noi rock alternativ așa cum ne-am priceputˮ, cum s-ar spune. Sau, să decontextualizez puțin dacă mi se permite, „E multă putere în neputințăˮ, cum cîntă TMJ astăzi). Pentru unii dintre noi, strigătul băiatului ăsta e trecut undeva acolo, în istoria muzicii noastre, la capitolul „Te ia cu frisoaneˮ.

Tocmai prin apelul la nostalgie și întorcerea (resemnarea?) la versurile în limba română, Ușor distorsionat pică într-un moment în care rock-ul pe sistem alternativ e, de vreo cîțiva ani, epuizat & dezorientat – în timp ce trupele noi sunt tot mai puține (și, oricum, tot mai slab susținute de un public care fie a cotit către alte genuri, fie nu mai are suflu, timp sau chef după atîția ani în care le-a tot dus în cîrcă, alături de cîteva cluburi și un post de radio), celelalte deja rodate s-au adaptat din inerție la formule noi-dar-vechi de promovare: Grimus și alții încearcă activismul social sau de mediu, Coma „au ajunsˮ să facă un cover nu-metal la „Sub pielea meaˮ de la Carla’s Dreams, OCS și alții cîntă la Berăria H, iar The Amsterdams, Robin & the Backstabbers, Vunk sau chiar EMIL și-au împlinit „visulˮ de a semna cu case de discuri mari. În contrast, una dintre puținele piese true din ultimii ani sună fix a 2004: „Undeva, cinevaˮ de la Pistol Cu Capse. Astfel, rock-ul alternativ românesc, așa cum l-am cunoscut prin 2005 și am început să-l pierdem după vreo cinci, șase ani, are un post-scriptum de la Doru și băieții: „Se dărîmă întreg universul meu / O fărîmă mai rămîne în urmă, sunt eu.ˮ

8/10

Fotografie de Vladimir Pogonariu în timpul unui concert în clubul Expirat, iulie 2021.

Învățăturile Domnului Dan către copiii săi, corporatiștii. Byron, Nouă (2019)

Într-un (prim) moment de inspirație, Daniel Radu & co. au hotărît în 2013 că al treilea lor album, 30 Seconds of Fame / 30 de secunde de faimă, să fie unul bilingv. Chiar dacă ani mai tîrziu, într-un interviu pentru Dilema veche, acuza limba română ca fiind „dificilă de folosit” și că sînt „puține discuri care o cinstesc”, cîntece precum „N-o să se întîmple azi”, „Jocul”, Colaj suprarealist” sau mai ales „Cu capul în nori” au cîștigat nuanțe deosebite (Spre exemplu, un vers inofensiv precum „The homeless is finally crowned / And I’m gonna be one of his knights!” a fost înlocuit cu altul mai perspicace: „Hoinarul e încoronat / Iar eu o să-i fiu ambasador”), iar byron devenea astfel un proiect intrigant, adică mai mult decît o trupă de exercițiu monoton & formalist în așa-zisul rock clasic, plus firimituri de fraze importate alandala.

Brusc, descopeream și descopereau că au chibzuieli politice („Cînd încep să scîrţîi rău / Mai visez la un sistem mai nou, / Da-s blocat, ce nenoroc, / Într-un biet castel de cărţi de joc” pe „Eu, omul”), sarcasm social („Îţi pierzi prea multă vreme în hamacul de pe mal, / Leneş stai la soare şi fumezi prostii, / Te faci că nu-i nimica, tot sorbind dintr-un pocal, / Vîndută-i ţara, dar tu n-ai datorii” pe „Linie de cretă”) sau glumițe folkiste („Banii vor dispărea, iar bogătanii / Ca voluntari vor asuda, / Și Wall Street o să fie brusc un club de filantropi! / Maşină electrică la orice texan / Iar Papa o să-şi pună crucea la borcan” pe „N-o să se întîmple azi”).

Un proiect pătură peste timp și generații, cu priză corporate, care se așeza confortabil & frumușel (pe de altă parte, într-o oarecare măsură și binemeritat, după mulți ani de chin și dedicație, după cum aflăm dintr-un amplu interviu via DOR) pe o scenă alternativă (mimetică & captivă în ambiția de a cînta ca/și afară) cca. 2010+ ca un amestec viclean: prea evidenți să fie Sarmalele Reci, prea (post?)moderni să fie Alexandru Andrieș sau asemenea, în același timp prea soft (aka progresivi) să fie considerați din așa-zisul „nou val” (vezi The Mono Jacks, Grimus, The Amsterdams șamd).

Acel disc poate fi o primă parte nedeclarată și nu-știu-cît de conștientă a proaspătului Nouă, multe dintre preocupări regăsindu-se, de la emigrare la deziluzii post-decembriste, de la deziderate pacifiste & egalitariste de stînga (de cele mai multe ori, jocuri de imaginație contrastante, de genul celor de pe amintita „N-o să se întîmple azi”) la deja consacratul (și pe la colțuri, ce-i drept, ridiculizatul) romantism meticulos gingaș. Noul disc plusează cu tema emigrării, titlul fiind o referință la statistică: nouă români pleacă din țară în fiecare oră. „Am încercat să scot toate sentimentele alea de român din mine, dar nu sentimentele alea proaste, de naționalism”, aflăm din același interviu. Observăm repede, la al treilea cîntec, „Azi”, că într-adevăr discul e unul mai ales despre echilibru: „Când lumea se îmbată cu vise absurde / Și drumurile au prea multe curbe”. Lucrurile devin și mai clare pe următorul, „Apă și cer”: „Parcă văd că totul se termină cum a început / Și am să constat că lumea asta e un mare balamuc.” (Mai mulțumit sînt însă cu vechiul: „Promit solemn, vom ajunge / Trage un fum şi lasă-mă să conduc / Zeul buimacilor în braţe ne strânge / Călătoria asta e un balamuc.”)

Mai ales în a doua jumătate însă devine sîcîitor de recapitulant și bombastic romantic. Fără vreun respiro compozițional, Dan așteaptă refrenul să-și pună în valoare vocea țuguiată, de obicei peste riff-uri generice sau construcții à la-la-la ritournelle (ca o glumiță exotică, byron au mai mult din Johnny Hallyday cca. Sang pour sang decît, să zicem, Porcupine Tree). Un musical, dacă vreți, sau teatru cu păpuși uneori pedant, alteori tragicomic („Ce bine era cînd eram copii / Și nu știam cu ce diferă actorul de politician.”), dar în cele din urmă difuz prozaic și o scrisorică de dragoste diasporei: „Sticla de vin e pe sfîrșite fără vreun rezultat / Lumea nu e mai frumoasă / Ar trebui să cînt, dar îmi iese doar un oftat / Mai bine m-aș întoarce acasă.” Of!

7/10

Fotografie de Andrei Matacă, în timpul unui concert în clubul Expirat, martie 2018.