Bujori şi troscot.

Non riusciamo a cambiare le cose secondo il nostro desiderio, ma a poco a poco il nostro desiderio cambia...

Non abbiamo potuto superare l'ostacolo, ma la vita ce lo ha fatto aggirare, oltrepassare e a stento, allora, volgendoci verso il passato in lontananza, riusciamo a scorgerlo, tanto e diventato imperceptibile." (Marcel Proust, Albertine scomparsa)

Nu putem schimba nimic în fața viselor noastre, dar încet, încet visele noastre se pot schimba...

Nu am reușit să depășim acest prejudiciu aşa cum ne dorim, dar viața a făcut-o să se eludeze, să meargă dincolo de ea și abia atunci, să ne întoarcem spre trecut în depărtare, să vedem, că a devenit atât de imperceptibil acest vis ".

Atunci când în fața îți apare o curte îngrijită cu atâta drag, o curte simplă decorată de cărăruşi cu troscot verde şi vegheată pe margini cu tufe de bujori atât de simpli, dar mulți şi ordonați într-un stil autentic satului românesc din Basarabia. Orice gospodar din satul meu, care se stimează, neaparat îsi va sădi în gradinuța cu flori, bujori. Că de altfel cum să vină luna mai fără o insuliță de bujori, fără un mănunchi de narcişi şi lalele, sau fără o tufă de "gheorghevan" (liliac) alb...

Emoția mea cea mai mare visavis de florile de primăvară cultivate am avut-o într-o ogradă în care intrasem prin luna mai 1999, mă vrajise acel miros suav de bujori, care devine mai perceptibil pe la amurg. Magia lor mi-a trezit o dorință de a-mi sădi şi eu bujori, mulți bujori...

Cuvântul Bujor în copilărie mi s-a atribuit ca poreclă, care îmi dădea un discomfort teribil, deoarece era ca o insignă furată din alt neam şi lipită mie, doar pentru faptul că aveam acelaş nume de familie... Nu suportam, dar acceptam doar pentru amuzamentul altora, fiind sigură că nici unul n-are dreptate. Eu eram din altă viță şi deseori aveam alt mod de gândire neânțeles de semenii mei... O fi un motiv or poate nu, dar multe lucruri le sensibilizam mai uşor şi le percepeam mai devreme fără a face mare tămbălău, doar acceptam situația şi rareori îmi dădeam aere de superioară, mă simțeam mai uşoară stând mai în umbră..., dar astă e din alt cântec.

Melodia emoției trăite în micul paradis al bujorilor şi cărăruşelor cu troscot mi-a trecut prin mine ca un balzam ce îți unge coardele sufletului, dândui aripi să zboare spre tărâmul viselor...

Şi visul bujorilor s-a cuibarit în inimă şi aşa l-am purtat uşor cu mine până când mi-am văzut căsuța gată...

Dar în locul troscotului era mai multă rostopască şi cărăruşele mi le-au tapetat cu piatră şi liliacul alb a înflorit violet... şi era totul nou şi frumos că uitasem visul. Visul însă era adevărat şi inima mea l-a încălzit şi el m-a gasit într-o zi pe nepus în masă.

Eram la Orhei într-o vizită la neamuri, am mers pe deal la vie şi ei se găteau să sape bujorii pe motiv că le "înnăduşă" via.

Cum o floare să înnăbuşe un butuc de vie? Bujorul este regele florilor, el e ceva magnific în plină primăvară, e o plantă nobilă! Cine creşte bujori e un sensibil, e un florar sentimental! Pentru câteva săptămâni de farmec il aştepți un an!

Am turuit filosofia mea floristică şi m-am apucat cu propriile mâini să scot fiecare bulb de bujor din gradina cumnatei. Avea bujori de toate culorile, albi, rozi, vişinii marsala, albi cu roz în dungă, care mai de care... I-am adus frumos acasă şi în aceiaş zi i-am şi sădit, de la poartă până în vale la colțul casei. Aşa mi-a înflorit în minte noul meu "paradis al bujorilor", fără cărăruşi din troscot, dar cu o mare speranță să ajung primăvara şi să-i văd înflorind, să-i admir când deschid poarta, când mă uit pe fereastră, să le respir parfumul îmbătator din amurg...

N-a fost să fie, în iarnă a trebuit să plec şi mi-am lăsat visele spulberate în sperantă să aprind noi vise, să reusec să țin candelă aprinsă pentru visele copiilor, pentru stabilitatea familiei. Întrebam des ce fac bujorii mei, mai ales când venea primăvara...

Bujorii mei reuşise să creeze un mic colț de rai până în ziua când sub tufele mari se cubărise nişte şerpi... Mare tămbălău! ...

Amară mi-a fost dezămăgirea, când am aflat că soarta raiului meu l-a decis un şarpe...

În locul bujorilor acum cresc trandafiri, sunt foarte frumoşi, dar e un alt vis...

Trandafirii sunt cultivați de gospodarii practici, sunt flori ce îmbobocesc în luna mai şi fac flori până la sfântul Neculai de iarnă, dacă toamna-i lungă...

După casă am alți bujori, care mi i-a sadit soțul mai târziu, dar sunt alții şi nu mai fac parte din paradisul meu, sunt parte a altei magii... Mereu schimbăm ceva, dar parfumul unor vise îsi pun pecetea mai adânc...

"Nu putem schimba nimic în fața viselor noastre, dar încet, încet visele noastre se pot schimba..."

P.S Mulțumesc dragi colegi pentru frumoasa poreclă "cârchită" la nastruşnicie copilărească! Eu ador bujorii!

Iar punct de reper pentru povestea de astăzi, mi-a slujit grădina doamnei Vera Botezatu, atunci când s-a născut nepotul ei Valentin.

Minuşor, să ai grija de copilaşi!

Mamă, tu n-ai plecat! Eu te simt mereu alaturi!

Nu mai vreau să zic, acea blestemată zi de vară din 1976 şi nici groparii nu i-aş mai împroşca cu pietre, sunt plecați şi ei în ceruri...🕯🕯🕯🕯🕯🕯

Azi am să-ți vorbesc mamă, despre tata!

L-am crezut un dur fără emoții, l-am crezut vinovat de plecarea ta timpurie, l-am făcut de-a lungul anilor culpabil de lipsa ta de lângă mine, l-am jignit demult, dar nu-i țin minte reacția, vroiam să strig la el - de ce te-a pierdut? şi am rămas fără cuvinte o vară întreagă...

Doar dragostea lui de viață, inima şi mintea lui trează ne-a făcut să fim oameni. Ai avut grijă să laşi cuvânt sacru unui bărbat destoinic. Ultima promisiune ce ți-a dat-o, şi-a îndeplenit-o, dragă Mamă!

Şi dacă Dumnezeu a vrut să te ia lângă el, tu ai avut marele simț de al împadrona pe tata, cu toată grija de care aveam nevoie.

Îți aud aevea ultimul suspin:

"Măi Minuşor, să ai grijă de copilaşi!"

Şi Minuşor al matale este stâlpul neamului nostru!

Simt că mă asculți şi vrei să-ți mai zic ceva de el. Ştii Mamă, Minuşor la toamnă va face 80 de ani şi matale ai fi avut 77 pe 15 iunie, dar el nu ține minte ziua de naştere, el cunoaşte bine noaptea de 13 iulie şi vine cu pietate de Blajini la casa ta de veci şi-ți zice: "Hristos a înviat, Irina!

Mergea des la casa voastră, care ați făcut-o frumoasă şi luminoasă, intra în "Casa cei Mare", trecea cu privirea pozele voastre din tinerețe, dar nu se reținea mult să nu-i facă inimă rea mamei Eugenia, are mult respect pentru ea şi ne-a îndemnat şi pe noi să-i cinstim prezența...

L-am descoperit recent cu ofurile şi amintirea lui despre acea seară teribilă din mijlocul verii.

Deseori zice:

"Irina, prima dragoste a mea!"

" Dragostea ce dintâi e ceva sfânt!"

Şi pentru mine Mamă, ai rămas o sfântă!

Îți simt prezența când tata se uită lung la mine, de parcă ai sta în spate, te văd în ochii Lorenei, eşti pe umărul Doiniței când cântă, eşti un pic din melanconia Cătălinei, eşti şi printre paşii fermi ai Ruxandei, un pic din tandrețea lui Ştefan, eşti prezentă-n harnicia lui Vlad, te-am zărit şi-n privirea plină de sens a Ameliei, eşti desigur şi-n venele lui Dumitru, ai răsărit tânără şi cu cosițe la rădăcina arborelui din casa lui Sergiu, eşti prezentă în povestea Dariei şi a lui Bogdan despre descendența lor românească, te vezi în vârtejul din fruntea lui Coliță, eşti izvor de bunătate în inima Tatianei, eşti "tema pentru acasa" a lui Dumnezeu pe care a vrut s-o repete în mine şi până la moment repetă numai capitolul fiziologie, în rest câte o strofă din croitorie, câte o strofă de răbdare, o strofă din brutărie... şi mă mai lasă din capul meu să apuc drumurile...

Şi tot pe drumuri, mai ajungem şi la tata rar...

Mulțumim, Mamă Irina pentru bunul tată ce ni l-ai lăsat!

Binecuvântat de tine, el ne aşteaptă şi azi, ca în fiecare an pe 13 iulie, împreună cu mama Eugenia stau cu plăcințele pe masă...

Ştiu ei că venim la tine!

Dacă nu azi, un pic mai târziu, dar la crucea ta de lemn vom veni să-ți cinstim memoria🕯🕯🕯🕯🕯

Clopoțelul iar ne chiamă!

O reântâlnire peste 30 de ani, din nou la şcoală-n clasa întâi...

Fără fundițe, fără steluțe, fără cravatele roşii şi fără insignele comsomoliste. Simbolurile epocii au rămas în trecut, iar noi am fost întâmpinați cu clinchet de clopoțel, pâine şi sare, cântec, dans şi poezie, voie bună şi mult dor.

Am fost o generație norocoasă, dăscăliți de profesori cu multă dăruire, generație şcolită prin carte şi muncă. Suntem copiii anilor paşnici, care am simțit doar ecourile războiului, cei ce am dus flori la monumentele buneilor şi am ascultat poveştile bunicuțelor rămase văduve, poveştilè părinților ce au trecut prin foamete şi am fost educați să aducem omagii Pâinii ca la cea mai mare Zeiță de pe Tera.

Astăzi am adus omagii profesorilor plecați în lumea celor drepți. Cu mult drag ne aducem aminte de mult stimata noastră învățătoare Eugenia Isidor, de minunata profesoară de Fizică Vera Ştefan Petelca cea, care ne-a dezlegat în palmă legile fundamentale despre materie, energie, spațiu şi timp, iar fetele au învațat de la ea valorile familiei la cele mai frumoase şi nobile lecții de Etică şi Estetică.

La orele de Limbă Română, eram îndemnați de Domnul Dumitru Anton să fim îmbrăcați în haine de biserică atunci când îl studiam pe Eminescu, iar la examen intram doar dacă recitam balada Miorița, un fel de parolă gândită de el... Râurile, mărilè, oceanile le-am trecut imaginar împreună cu Doamna Nina Isidor...

Astăzi am găsit la şcoală doar câțiva din tot neanul de noblețe ce ne-a însoțit în cei 10 ani de şcoală. Domnul Nicolae Guțu cel ce ne-a purtat prin magia numerelor cu ajutorul raționamentului deductiv, după orele lui şi prin somn îți răsuna teorema lui Pitagora sau teoria măgarului cum preferă să ne o prezintè domnia sa, pentru a înțelege şi cei ageri şi cei mai lenți, se făcea similtudine cu perimetrul din jurul Bisericii ce se afla într-o ogradă cu şcoala...

Domnul Anatolie Onofrei, care ne-a făcut şi adepți ai teoriei lui Darvin, şi botanica o studiam direct în câmp, şi ateişti deloc serioşi n-am fost vre-odată şi acum mă amuză felul lui de a ne dojeni pentru participare la slujbile Pascale, o făcea doar de ochii sistemului, dar noi ne râdeam şi înțelegeam că e o ocară pentru rampă, dar în inimă creştin era mereu...

Am trăit câteva ore de frământare sufletească şi nostalgie după anii de şcoală petrecuți în raiul celei mai frumoase perioade din viața.

Mulțumesc mult colegilor rămaşi acasă, pentru invităție şi mă bucur mult pentru voi şi familiile voastre ce ați rezistat şi ați păstrat înțelepciunea satului la vatra părintească.

Poate egoizmul, poate dorul, poate posesizmul de a avea copiii şi părinții la un loc, mă poartă pe drumuri şi-mi zbuciumă sufletul şi nu-mi pot găsi locul. Când în sus, când în jos, când pe un mal, când pe alt mal... şi tot "noduri în gât "se opresc...

Tare mă mai roade dorința de a vă grămădi la un loc, dragii mei! Să vă găsească sfintele sărbători curați, luminați şi împăcați.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1893893933975689&id=132244606807306

Baba Odochia, după legendă, ar avea 13 cojoace de scuturat. Dar la Vermont îmi pare că-s mai multe...

Ninge ca-n poveste!

Mă simt întoarsă în copilărie, atunci când stăteam pe cuptor fără nici o grijă şi priveam de pe fereastră mărul din grădina bunelului Adrian şi mai vedeam pragul casei, cu pridvor a bunelului ... Era odată, cănd casa încă mai era a noastră şi în ea mai era mama Irina.

Acum în acea casă locuiesc alți oameni şi de pe acea fereastră nu se mai vede mărul, se vede casa verişorului meu Gheorghe, iar în casa bunelului trăieşte verişorul Victor, al 11 copil din famila unchiului Vasile, născut pe 11.11.1971 de ziua tatălui meu, de care tare mii dor, aşa un dor...

Dar la Vermont continuă să ningă...tare frumos, fulgi măşcați şi pufoşi... Nepoțica mea doarme ca un îngeraş, şimeneul arde şi în casă miroase a plăcintă cu bostan...

Şi a aşteptat să am eu 18 ani...

Mama

O, mamă... 

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu...

/Mihai Eminescu/

Dumnezeu te-a luat de lângă noi prea devreme şi multe am fi făcut împreună...ziua în care am mai vrut sa cer ceva şi cuvintele s-au rupt la jumătate şi totul în jur pentru mine nu avea culoare... amintirile din zilele în care au adus în ogradă sicriul, îmi sunt alb negru, toate culorile vesele au dispărut ca un fum..., doar cireşile albe pe care le-a cules tata să le aducă la spital erau chihlimbarii, dar era eri şi pîinea rumenă era alaltăieri, şi bradul verde în ogradă fusese mai demult, şi rochia mea era albastră în luna mai şi sora mea era năstruşnică în aprilie... şi fratele meu era micul prinț la cumetria sa din februarie, şi totul era atât de frumos alături de tine până la 13.07.1976...

Au trecut anii şi timpul a lecuit rănile, au crescut noi aripi, s-au aprins noi culori, s-au născut frați, nepoți şi strănepoți şi eu încă-ți simt suflarea şi bunătatea, şi prezența divină.. 

Îngerul nostru ai rămas pe vecie, scumpa noastră mamă Irina💫

Acasă

Mirosul de copilărie e ceva sublim❤

Reîntoarcere la mirosul de salcâm, cântec de greier, la fântâna de la poartă, la purpuriul bujorilor din grădina părintească, la soarele de mai cu raze dulci peste ulițele satului natal, încărcat cu cei mai frumoşi stânjenei din lume, la bucuria părinților harnici şi cuminți, reântoarcere în casa unde te simți iubit şi alintat...

M-am întors acasă iar şi iar, m-am întors şi atunci când am zburat peste două mări şi nouă țări, şi atunci când am traversat doar câteva râuri şi poduri din țară şi mereu aici am găsit linişte şi pace, un freamăt de suflete încă neântinate, suflete plămădite în cele mai curate coveți pământeşti, suflete ce mi-au dat atâta curaj şi încredere, atâta dragoste de viața, atâta putere ce îți ajunge pentru ani şi ani...

Aşa s-a întâmplat şi la proaspăta mea reântoarcere de peste ocean, am găsit mai multă dragoste, mai multă iubire de viață, atâta pioşenie şi modestie, că-ți preschimbă toate măririle şi tristețile în aripi divine🕊🕊🕊

Mulțumesc bunilor mei părinți, lângă care am avut o copilărie mai "zbuciumată", după mintea mea de atunci, dar care au ştiut să-şi închidă în sipețele fermecate marea lor dragoste, sipețele ascunse în cele mai tainice cămări din inimile lor şi posibil pierduse chiețile, dar odată găsitè, aceste chei au deschis nişte comori, despre care n-aş fi bănuit niciodată❤❤ 

Am venit încă odată în satul meu natal, unde desculța am alergat prin "Pădurea lui Călin"; am trecut iazul înnotând fără frică; am mâncat cele mai dulci piersici din livezile "Cornei"; am cules cele mai frumoase mere domneşti; am savurat cei mai delicioşi struguri de muscat negru de Hamburg, din viile de pe "Valea satului"; am strâns vişini din bătrânii pomi din "Odaia Crețului"; m-am zgârâiat strângând ruguri (mure sălbatice) din râpa ce sta în poarta mătuşii Mărina Crupa; am cules porumbrele în râpa "Chisăliță"; am traversat lanul de grâu de pe "Zarea satulu" spre tabăra pionerească, culegând floricele albastre în cinci petale, pe care le numeam eu "flori albastre", dar ele erau flori de in; am cules căpşuni în "Selişte" ; am sădit primăvara tutun pe câmpiile de lângă râpa "Câcaina" şi vara am cules şi înşirat frunzele cleioase; am strâns sfeclă în "Axurumu"; am urmărit, cu un fior coborât din poveste, zbenguitul mânzilor din "Valea cailor sălbatici"; mi-am stins setea la "Cişmeaua turcească" cu ochiul ei de mare; am mers noaptea pe hudițele acoperite cu tufe de soc şi m-am crucit pe la răscruci cu frică de strigoii despre care tare multe trăsnăi incredibile mi-a povestit mâca Anica, dar mâca avea nişte poveşti mai ceva decât în filmele "Sverhestestvenye"😶😶😶... 

Mâca ținea în torba ei şi alte istorii... una tare ar fi fost cea despre banii turceşti îngropați în fundul grădinii, care se aprind cu pară albastră în noaptea de Paşti, ea atât de convingător tălmăcea această poveste încât noi stăteam treji la fereastră şi aşteptam minunea... şi când dimineață rămâneam nedumeriți, ea ne zicea că am făcut prost garda şi am scăpat momentul😉

Adică cum? 🤔🤔🤔

Ați clipit din ochi? 😉

Poate odată😥

Odată?! Iaca, apu aşteaptă, deamu la anu când o veni iarâ Paştele😂😂😂

Ce naivi mai eram! 

Naivitatea vine din rai şi miroase a copilărie...

Şi eu de câte ori mă întorc acasă în Ermoclia, miros salcâmii, bujorii, stânjeneii, admir castanul de la poartă, ascult greieraşul, dar mirosul de copilărie nu-l mai pot reanima...

Îmi încarc bateriile şi iar la drum, eri la Ermoclia şi azi la Iaşi...

Mâine va fi o nouă zi, o nouă reântoarcere... unde?, voi decide dimineață...

Tata

Am avut norocul in viata de un TATA cit o mie, un om cu o inima mare si un suflet zbuciumat, dar care a stiut sa treaca cu demnitate prin toate incercarile vietii. TATA, care nu ne-a daruit bogatii dar ne-a invatat sa muncim, sa muncim cinstit, sa fim curajosi si mindri de numele pe care-l purtam. 

TATA Mina, care a trecut prin foame cind avea doar 8-9 ani si a supravietuit tuturor incercarilor, isi aduce aminte de acele timpuri zimbind si cu aier pozitiv spune mereu ca a avut noroc de oameni buni, care il mingiiau si ii daruiau o felie de piine... acele amintiri din copilarie ce erau busuiocul de la icoana familiei noastre, ca o marturie vie, cum omul prin greutati se caleste...

Un om cu fire de artist, care are o vorba - "Sa va aud doar cu cuvinte frumoase!"

TATA nostru, care la 38 de ani ramine vaduv cu trei copii mici si care a fost criticat in sat precum ca nu a varsat o lacrima la inmormintarea mamei, TATA despre care putini stiu ca atunci cind i s-a spus la spital ca MAMA Irina nu mai este, a cazut ca un copac retezat la pamint... dar s-a ridicat si a mers inainte si cu toate pacatele si nepacatele a stiut sa ne indrumeze spre idealuri si valori umane.

Un TATA, care si-a zidit existenta prin poezia vietii, un TATA harnic, marinimos, un om inzestrat cu talente, si cum zice Ruxanda: "Bunelu este plin de intelepciune, o intelepciune rar intilnita la taranii simpli de la tara", 

TATA Mina, omul care se trezea la 4 diminineata si adormea dupa miezul noptii, un izvor nesecat de energie, TATA care oricind poate sa-ti recite poeziile invatate la scoala primara, TATA - omul Albinuta, care la ai sai 79 de ani poate merge la izvor calare si poate sa-ti cinte un colind la Craciun de trec fiorii, care acum impreuna cu mama Eugenia ne asteapta acasa cu mere, nuci si gutuie...

Buneii

5 mai 1945, Berlin, Germania...

Bunelul meu, Constantin Marcu Apostol a plecat la cei drepți...

Avea puțin peste 30, nu ştia nici rusă, nici germană, dar a murit pentru pace, a murit cu gândul la soția lui tânără şi fetițele lui mici Mărina 7 ani şi Irina (mama mea) de 4 ani...

Acasă bunica Vera se gătea de Paşti. În sîmbăta din săptămâna patimilor toți creştinii fac curat şi aşteptă învierea...

...Dacă ar fi rămas bunelul în viața, s-ar fi întors acasă poate pe la Ispas (când e Hram în Ermoclia) să-i zică bunicăi "Hristos s-a Înalțat!", dar n-a fost să fie... nu a mai zis bunelul meu nici Hristos a Înviat!, nici Adevărat a Înviat!

Bunica mea nu a mers niciodată pe la monumente şi parade, spunea că sunt lucrări lumeşti. "Cele veşnice sunt la biserică şi la Dumnezeu!" - afirmația ei costantă. Mereu îl pomenea şi ținea fotografia lui la loc de cinste...

Bunica s-a recăsătorit şi eu am cunoscut un alt bunel, bunelul Arsenie, dar pe primul ei soț la ținut în inimă până la ultima suflare...

Noi l-am ținut în minte pe bunelul Constantin iar în inimă pe bunelu Arseni... şi bunelul din inima mea e o altă poveste...

Azi vroiam să fac o paralelă între sărbători, cele lumeşti şi cele veşnice... 

Am fost educată să sfințesc sărbătorile veşnice

şi morții plecați îi pomeneam la blajini şi în sâmbetele morților...

Important e să-i pomenim, nu sa-i serbăm!

Bunelului Constantin Marcu Apostol, veşnică pomenire!

De Sf. Dumitru am intrat în sărbători, mă delectez cu o nouă carte de Nabokov, pe a Liliei Calancea am citit-o dintr-o rasuflare...

Ce fericire pe capul meu, copiii au crescut, sunt autosuficienți şi independenți iar eu mă alint cu ceaiuri şi lectură...

Noapte bună şi alintați-vă dragii mei!

Struguri de la Jenea

Azi un suflet bun mi-a adus cinci struguri de la Răscaieți, verişoara copilariei mele m-a înduioşat cu gestul său.

Jenea este fiica lelii Mărina, cu un suflet ca o pâine calda, crescută într-o familie numeroasă şi deprinsă cu munca din copilărie, noi eram mai puțini şi întu-un fel mai găseam şi timp să batem drumuri şi cărări.

Evadarea mea spre Jenea o făceam pe o scurtătură, prin fundul harmanului, ieşiam pe o gaură din gard şi o luam la deal pe o hudiță scurtă acoperită de salcâmi bătrâni şi prin ograda mâcăi Vera, la vale pe cararea vegheată de un zarzăr rotat şi înmiresmată de tămăița serii, ajungeam în via străjuită de prăsazi ce avea prăsadele mari cât clopotele, prin dosul casei mergeam spre o poartă mecanizată straniu de badea Nichifor cu prujini de tractor, pentru care aveam nevoie de puteri de haiduc, dar eu slabă şi jigărită ca un țânțar luptam cu "balaurul" şi fără prevestirea cucoşului, poposeam în ospeție...

Bună zăua şi Doamne ajiută!...

La ei veneam des după plecarea mamei, eram în centrul atenției şi puteam să ascult în linişte istorii despre mama, familia lor era ca o matcă de care mă țineam strâns...

Dar Jenea ca albina, avea mereu de făcut ceva... Des făcea câte 10-12 turte de colțunaşi şi la masa din ogradă, acoperită de o tufă de bacon se aşeza familia lor din opt persoane şi mă bîcsâiam şi eu undeva prin capul mesei...

Hai Lenuța, la chiroşi!

Se mai întâmpla să-mi fac companion de bătut drumuri şi pe frate-meu Coliță, dar uşărnica satului eram eu...

Cu Jenea avem multe amintiri de depănat, un fir la Cricova, altul la Răscăieți, dar miezul ghemului a rămas la Ermoclia...