26.12. 2022

Toată lumea spune, când ai boala asta, că trebuie să gândești pozitiv, că totul o să se rezolve, că trebuie să ai credință și răbdare. Toți spun să nu te lași pradă gândurilor negative, medicii îți spun că nu e o boală din care se moare, deci să ai încredere. Sunt persoane care îți spun ei că știu pe cineva căruia i s-a dat același diagnostic și ani mai târziu a aflat că de fapt e cu totul altceva, că sigur cu ajutorul Lui Dumnezeu o să fie totul bine.

Și totuși, toți acești oameni care încearcă să te încurajeze, nu știu cum e să vezi că toate visurile tale se năruie, nu știu cât e frustrant poate să fie să știi cum erai înainte de toate astea și să vezi, să simți cum ești acum. Oamenii ăștia nu știu că tu te-ai rugat în fiecare seara, încă dinainte de toate astea, și de la Dumnezeu ai primit lovitura asta, care pentru cel care o suportă, nu e deloc ușor de dus. Oamenii ăștia nu știu cum e să încerci să pară că nu ești atât de tare afectat, dar ție să îți fie greu sa mănânci pentru că îți tremură mâna când duci tacâmul la gura.

E greu să gândești tot timpul pozitiv când tu te uiți la oamenii din jurul tău și vezi cât de mult și-au schimbat comportamentul față de tine. E greu să fii pozitiv când vezi cât de repede obosești, când nu poți sa mergi calumea, când vezi că nu îți poți controla mâna drepta cum trebuie și când faci lucruri cât se poate de ușoare ea parcă decide să gândească singură. E greu să fii tot timpul potrivit când încerci într-una să găsești un vinovat și poți învinui pe nimeni, pentru că în esență nu e vina nimănui, nici măcar a ta...

E foarte greu să fii tot timpul potrivit când vezi cât de mult s-a schimbat viata ta într-o singura lună...

8.12.2022

Am fost diagnosticata cu scleroza multipla. Încă ma refac într-un puseu al bolii deci încă scriu aiurea, încă văd aiurea, încă merg aiurea și îmi controlez greu partea dreapta a corpului. Am stat 7 zile în spital, urăsc spitalele și tot ce presupune ace. Ii inteelg pe medici, de chinuie în fiecare moment ca ajute oameni, tocmai de aia nu puteam sa fiu medic, n-aș fi putut sa vad zilnic atâta suferință, atâta durere, n-aș fi putut sa ii spun cuiva, apăraținatorilor "mai are foarte puține șanse de trăit".

Din fericire nu fac parte din acea categorie, eu pot sa trăiesc cu boala asta, sunt atâția oameni care o fac. Sunt oameni care suferă de boli mult mai grave decât scleroza multipla, care au cancer, care au diabet, care se chinuie fizic cu boala lor... Eu sunt un caz fericit, eu am avut noroc.

Am avut și am alături de mine oameni care nu ma lasă la greu. Ii am pe mama și pe tata care au decis ca pentru mine cel mai bine la acel moment a fost sa ma internez, bine înțeles ca am refuzat vehement și a m simțit ca m-au abandonat, dar privind acum, la rece, au luat cea mai buna decizie pentru mine.

Îl am pe iubitul meu, care orice ar fi, oricât de greu ar fi, știu ca va rămâne lângă mine, știu ca se va strădui sa fie totul bine, pentru ca asa e el. Nu-și exprima emoțiile prea des, dar o face uneori prin gesturi mici... Nu știe cât de mult înseamnă pentru mine o simpla îmbrățișare, un simplu sărut sau umăr pe care sa plâng.

Și le mai am pe prietenele mele cele mai bine, Smara și Eve, care nici n-au idee cât de mult înseamnă pentru mine ca îmi sunt alături... Faptul ca Smara citește dinainte tot și vine și îmi spune tranșant ca nu am de ce sa îmi fac griji, ca o sa fie totul în regula, și Eve e mai emoțională dar în același timp realista și îmi spune ca va fi greu dar voi reuși sa trec și peste asta pentru ca sunt puternica... Asta ma ajuta enorm...

O sa mai am nevoie de câteva zile pana ma obișnuiesc cu toată situația și de timp bun sa îmi revin din puseu, dar o sa fiu bine... Am 23 de ani, corpul trebuie sa aibă putere sa lupte, și va avea... Vii fi bine, toate au o rezolvare în final și dacă e greu inseamna ca sunt pe drumul cel bun...

Nimic în viata nu e ușor... Tot ce merită e nespus de greu și eu am un vis de îndeplinit și o sa ajung acolo, orice ar fi...

2 ani mai târziu: Acum nu te mai iubesc, dar e posibil să cred asta și pentru că nu te mai vad în fiecare zi. Totuși, pot să spun că azi nu-mi mai bântui visele, azi nu mă mai gândesc la tine și tresar, azi când te văd, fugitiv, la o ieșire cu prietenii sau la vreun seminar, nu mai simt nevoia să te iau în brațe. Cu toate astea, mă mai gândesc din când în când la tine, din când în când aș vrea să îți mai dau câte mesaj, să te întreb "Ce faci? Ești bine", din când în când aș vrea să îți strig în față cât te-am iubit, doar așa, pentru că simt că nu mi-ai înțeles niciodată suferința. Câteodată aș vrea să îți spun să stăm la un pahar de vin și să vorbim, dar nu ��tiu dacă toate aceste dorințe sunt din cauză că încă te mai iubesc sau pentru că simt că nu ne-am spus tot ce era de spus...

Nu ai idee cât ai însemnat pentru mine, și voi avea grijă să te povestesc frumos. Sper că același lucru îl vei face și tu, sau măcar să ajungi să nu mă urăști când îți vei aminti de mine.

Te rog să nu uiți niciodată: vei rămâne pentru totdeauna în marea carte a regretelor mele, chiar la capitolul "ce-a fi fost dacă"... Dacă aș fi avut suficientă răbdare oare te-ai fi deschis într-un final? Oare m-ai fi iubit într-un final cum te-am iubit eu pe tine, I. ?

Nu mai vreau răstimpuri din trecut la mine-n suflet. Dar încă ma leg de amintiri cu tine. Încă îmi mai zvacneste inima, cu o bătaie mai tare, când ma gândesc la tine. Încă îmi curgi prin vene, încă te simt, în nopțile în care nu am somn, cum ma cuprinzi ușor în brate, cu teama, sa nu ma trezești. Încă îmi mai amintesc de toți fluturii pe care ii aveam când așteptăm autobuzul în gara, de toți fiorii pe care ii aveam când te vedeam venind spre mine, de toată căldură pe care o simțeam atunci când ma cuprindeai. Nu știu ce-s toate astea. Poate amăgiri, poate rastimpuri din trecut, poate doar nevoia de a fi din nou prezent. Îmi amintesc uneori de privirile tale și chipul tău îmi săgeată mintea în fracțiuni de secunde... Secunde pe care încep apoi sa le descos pe toate părțile și sa le transform în eternități... Alteori nici nu-mi amintesc cum îți arată chipul, cum era conturul bărbii tale și nici măcar cum îți acoperea rama ochelarilor sprâncenele... Uneori nu-mi amintesc nici cum îți venea cămașa pe care ți-am cumpărat-o, sau se simțea parfumul pe care ți l-am făcut cadou de ziua ta... Alteori, frenetic prin casa, adulmec asemeni unui câine polițist, simțind parca acea mireasma, dorindu-mi cu ardoare sa o inhalez pe toată, lacoma, nici nu le spun lor "simțiți? Miroase a el"... În acele momente îmi bag capul în piept și inspir mai adânc, tricoul tău aproape intrând-mi în nări. Dar parfumul se pierde, tricoul nu-mi mai poarta mirosul... Încă le port, dar le-am spălat demult de tine, n-aș fi putut trai simtindu-ti parfumul în fiecare moment în care ma învârteam prin camera... Dar azi? Azi parfumul tău nu-l mai simt din tricou și nici din cămașa... Azi parfumul tău îmi vine din suflet, și nu îmi dau seama dacă ma otrăvește sau îmi umple golul...

#Ungramdinmine

Noaptea, după ce sting lumina, toți demonii mei ies la iveala. Și azi sunt singură. Se bucură. Și azi ii pot urmări cu atenție cum îmi macină sufletul.

Poate nu sunt chiar atât de singura. Adică... Ii am pe ei, nu? Se reîntorc la mine, în fiecare noapte, ce-i drept, cu scopul de a-mi face rău, dar și oamenii intră în viata mea ca să facă asta.

Demonii mei sunt fragmente din relații pierdute, din vorbe aruncate la nervi, din prietenii șubrede și din viitoruri incerte. Demonii mei sunt toate lucrurile pe care nu le-am făcut la momentul potrivit, pe care nu le-am spus atunci când ar fi trebuit. Demonii mei sunt oamenii care mi-au călcat vreodată pragul sufletului, indiferent ca s-au descălțat sau nu la intrare.

#Ungramdinmine

În toată viața mea, în tot ceea ce a însemnat existența eternității sufletului meu, sub cerul vast al universului pe care mi l-am construit, inima te va păstra mereu în amintirile ei nemuritoare, te va regăsi mereu în camera fericirii și te va privi neîntrerupt ca pe cea mai frumoasa comoară care i-a marcat vreodată cursul bătăilor.

#Ungramdinmine

Oare am greist când am plecat? Oare n-ar fi trebuit sa o fac?

Da, sunt trista și îmi lipsești, dar simt ca parca de sentimentele mele nu-i pasa nimănui... Ma simt atât de singura, da pierduta, de ignorată. Nu am niciun scop clar, nu știu pe ce drum sa o apuc.

Da, îmi lipsești enorm, dar știi foarte bine de ce am plecat. Știu ca vei citi asta. În ultima vreme ma făceai sa ma simt mai singura ca niciodată. Ma făceai sa ma simt de parca problemele mele nu contează, de parca eu nu as conta. Știu ca am plecat într-un moment important ție, dar crede-mă, nu mai suportam. Atât de mulți m-au făcut sa ma simt singură deși erau lângă mine și pentru atât de mulți am rămas doar de dragul lor, încat mi-am promis ca nu voi mai face greșeala asta niciodată. Ca oricât de teama mi-ar fi nu voi mai rămâne acolo unde nu ma mai simt eu bine. Știu, știu, tu poate te-ai fi schimbat, ai fi fost altfel, poate pentru tine ar fi meritat sa mai aștept, dar adevărul este ca am așteptat atât timp sa schimbi ceva și n-ai făcut-o, de ce s-ar fi schimbat acum... Sau poate e doar vina mea... Poate n-ar fi trebuit sa ma apropii atât de el, sa îl descopar, sa aflu ca îmi plac chestii la el... Poate ar fi trebuit sa stau cuminte în banca mea, sa continui sa cerșesc atenție de la tine, sa ma umplu și cu problemele tale și sa asper ca la un moment dat îți vei da seama ca toate astea îmi fac rău.

Nu știu dacă am făcut alegerea bună, și nu știu dacă fără tine voi mai putea fi vreodată fericită. Am nevoie de timp, cu mine, pentru mine. Am nevoie sa pot sa îmi pun în ordine toate gândurile, toate sentimentele, tot ce s-a întâmplat în ultimul timp. Am nevoie sa ma regăsesc, cred ca m-am pierdut de la câtă iubire ți-am oferit. Sa știi ca mereu vei fi un capitol frumos din viata mea, cel mai frumos de pana acum, și dacă destinul ca vrea ca noi sa ne reîntâlnim, atunci o vom face, și voi știi ca acum am greșit, dar dacă nu a fost sa fim suflete pereche, înseamnă că vom ajunge sa fim fericiți alături de alți parteneri. Mereu am sa te iubesc și mereu vei avea un loc important în inima mea, sa nu uiți asta.

Și încă ceva, te rog nu ma întreba nimic legat de ce am scris aici... Îmi simt sufletul prea greu ca să ma mai pot gândi și la asta...

#Ungramdinmine

"Eu sunt haina ta... "

Sa îți spun tot ce simt... As face-o... Prin zeci, poate chiar sute de cuvinte... As vrea sa înțelegi ca toată dragostea mea pentru tine nu se va micșora niciodată... Niciodată nu voi ajunge sa te iubesc mai puțin. Mereu vei fi cea mai importanta parte din sufletul meu... Mereu vei fi omul în bratele căruia îmi voi găsi necondiționat echilibrul... Mereu vei fi raza mea de soare care îmi va încălzi toate zilele reci și îmi va face lumina în întuneric... Nimic nu ma va face sa te iubesc mai puțin, oricât de mult m-ar vrea ei pe mine... Te iubesc, înțelege asta...

Știi... Când ai făcut foarte mult timp parte din grupul copiilor respinși, din grupul copiilor pe seama cărora se făcea mișto, inevitabil lucrurile astea își pun amprenta asupra ta. Inevitabil te ataci imediat când simți ca cineva e împotriva ta sau te critica fara motiv. Inevitabil devii mai tăios în exprimare pentru ca nu mai vrei sa te simți jalnic și neputincios asa cum te simțeai atunci când erai mic. Inevitabil vei sta închis în camera, plângând ore în șir pentru ca te-ai simțit din nou dat la o parte. Și cel mai rău e ca acum nu-ți mai poate lua nimeni apărarea... Acum, când ești adult, "trebuie să-ți rezolvi singur problemele", "trebuie sa treci peste", "nu trebuie sa iei în seama toate răutățile, asa sunt oamenii", dar e greu sa faci toate astea când tu deja ești instabil emoțional și simți ca oricui i-ai povesti va fi împotriva ta pentru ca "un adult nu se smiorcaie, își rezolva problema și trece mai departe".

Dar ce face un adult când e obosit de la a rezolva aceeași problema fără sa obțină un rezultat pozitiv? Ce face un adult când simte ca e la pământ și nu se mai poate ridica?

As vrea sa nu mai simt nimic... Sa se faca intuneric in jurul meu, sa nu mai fie nicio lumina. As vrea sa inchid ochii si sa nu-i mai deschid. Sa nu mai fiu nevoita sa fiu inconjurata de oameni rai si nepasatori. As vrea, uneori, pur si simplu sa dispar in neant. Sa nu mai stie nimeni de mine... Sa raman singura... Asa cum am fost mereu.

Nici macar TU nu ma intelegi, desi pretinzi ca vei fi aici neconditionat, dar nu inteleg cum se face ca de fiecare data dispari atunci cand alunc in butoiul cu melancolie. Uneori pur si simpli am impresia ca vorbesc cu un perete.

Sunt atat de trista ca pana si tristetea e trista pentru mine...

Mor încet

Pentru că trec printr-un ușor moment de decădere psihică și simt că nu mă voi putea ridica prea curând din disperarea asta care îmi mănâncă încet viața, am hotărât să scriu ceva, poate îmi mai eliberez puțin creierul de stres și supărare. Probabil, dacă citești asta, te întrebi ce a pățit nebuna asta de s-a apucat să-și expună supărarea aici, de parcă i-ar păsa cuivam (în orice caz eu o voi face, pentru sănătatea mea mentală).

Să începem cu incipitul problemei. Acum un an am avut parte de cel mai mare eșec al vieții mele: ratarea intrării la facultatea pe care mi-o doream. Au urmat 2 luni de disperare, plâns în fiecare noapte, întrebări rămase fără răspuns despre motivele pentru care Divinitatea (simțeam, eu, atunci) a hotărât să nu mă ajute și să mă lase singură exact în momentul în care aveam cea mai mare nevoie; declin total, într-un cuvânt, o depresie care simțeam că se va adânci și mai mult în momentul în care, în octombrie, îmi voi vedea colegii și prietenii la facultate, iar eu, închisă între patru pereți, încercând să îmi recalculez șansele și motivele pe care le-aș mai avea să continui o viață care nu mi-a oferit satisfacția pe care mi-o doream. Am intrat la facultate la Iași, dar în cadrul învățământului cu frecvență redusă, pe domeniul pe care mi-l doream, lucru care însemna ca atunci când toată lumea mergea în weekend-uri acasă sau ieșea în oraș, eu mergeam la cursuri.

A fost un an oribil, un an în care am încercat să îmi concentrez toată energia, toată pozitivitatea, toate resursele pe care le aveam spre lupta disperată de a trece la zi și de a-mi putea continua studiile într-un mod cât mai normal, astfel încat să nu mă simt respinsă de ceilalți. N-am vrut să stau un an acasă, motivul fiind dorința de a începe facultatea o data cu toți foștii colegi și, de asemenea, incapacitatea de a-i suporta pe ai mei reproșându-mi non-stop că nu am intrat. M-am chinuit un an să depun toate eforturile necesare pentru a învăța cât mai bine astfel încât, cu ajutorul unei medii cât mai ridicate, să pot trece la zi. Am terminat anul cu o medie ok, deși personal consider că nu este suficient de mare pentru a avea siguranța că în septembrie, decanul îmi va accepta transferul, astfel încât am hotărât să dau din nou admiterea, nici acest lucru nereprezentând o siguranță că îmi voi indeplini scopul, dar încercarea moarte n-are, nu?

Probabil te întrebi, asta în cazul în care ai ajuns până aici, de ce există în continuare o problema... Ei bine... Mă simt atât de bulversată din punct de vedere emoțional, mă simt atât de jos psihic si fizic încât nu-mi mai pot găsi resursele necesare de a mă auto-încuraja și de a mă putea stabiliza. Îmi e teamă că nu voi reuși nici de data asta, că va fi iar un eșec și nu știu în ce măsură îl voi putea accepta și asimila și pe acesta.

Aș vrea să pot să am încredere, dar simt că nu mai am de unde aduna resurse. Sunt jos, atât de jos încât, dacă acum voi avea parte de o nouă dezamăgire, nu voi mai avea de unde să cad. Asta ar trebui să fie încurajator, nu? Nu mai ai ce pierde, deci de ce nu te arunci pur și simplu înainte cu capul și ce va fi, va fi, nu? Ei bine... Nu știu, poate simt că nu mai am frânghii de care să mă agăț ca să pot să ies din groapa asta de depresie... Sau îmi e teamă să îmi mai fac speranțe pentru a nu fi dezamăgirea și mai mare.

În orice caz sunt la pământ și nu mai găsesc resurse... Dar e ok, cred. E ok să te simți uneori secătuit de orice formă de încredere și speranță. E ok, cred, să simți uneori că nu mai poti pentru că simți că îți depășești limita și nu gasești soluții să sari gardul și să mai continui puțin. Cred că e ok să te simți uneori în felul ăsta doar ca să-ți descoperi noi limite.

Ce am învățat într-un an? Că viața e așa o mare curvă încât dacă nu preiei tu frâiele și o domini, ea își va bate joc de tine exact așa cum își dorește... Și am mai învățat că dacă drumul meu e atât de anevoios, de greu și chinuitor, e clar că sunt pe calea cea bună. De ața asta subțire voi încerca să mă agăț și să ies la supeafață. Dacă nici asta nu va fi suficient atunci voi căuta capetele prăpastiei, la naiba să o ia, la un moment dat trebuie să se termine! Și când le voi găsi, mă voi cățăra pe acei pereți alunecoși și mocirloși, voi răzbate și voi ieși la suprafață... Cred ca abia atunci îmi voi da seama cât de mult au contat munca, efortul, sacrificiile și disperarea de a ajunge în vârf... Cred că abia atunci voi putea spune că a meritat că am fost la pământ pentru a mă putea ridica mai puternică decât am fost vreodată.

Dacă ai rămas până aici și vrei un sfat de la o dereglată care nu înțelege ce se întâmplă cu ea însăși, dar se trezește oferind pilde, ei bine, uite: Luptă! Luptă până la capătul puterilor, luptă până simți că nu mai poți, luptă până la capătul lumii, indiferent că simți că te sufoci, că nu mai ai forță, ambiție speranță, și când crezi ca ai ajuns acolo, că ți-ai atins limita, pune-te-n cur, urlă de durere și disperare, seacăți corpul de la prea mult plâns, zbiară-ți spre cer nedreptatea pe care o simți, întinde-te pe spate, respiră adânc, ridică-te, scutură-te și mergi mai departe pe drumul pe care ți l-ai ales, cu siguranță nu l-ai parcurs pe tot; și ține minte, cu cât e mai grea calea, cu cât e mai anevoios traseul, cu atât ești mai aproape de a-ți îndeplini visul și a fi fericit pentru tot restul vieții.

Imi lipsesti atat de mult...

M-am intors in camera si imi ramasese ecranul telefonului deschis, parea ca ar fi cineva acolo, m-am simtit de parca ai fi tu, dar cand am intrat inima mi s-a strans putin, parca ar fi sarit o bataie. Nu erai acolo.

Era patul gol, tu nu-l mai incalzeai. Am inchis pentru o clipa ochii, parca as fi vrut sa ma trezesc dintr-un cosmar in care tu nu esti aici; i-am deschis la loc, cu inima plina de speranta ca vei aparea acolo, ca intr-un vis care as fi vrut, totusi, sa fie realitatea. N-ai fost, n-ai aparut, cand am dat patura la o parte nu mi-ai suras.

M-am ghemuit apoi in pat, ti-am luat camasa si am strans-o tare la piept. Nu-ti mai poarta parfumul. Mi-am luat apoi vulpea in brate, copilul nostru, jucaria pe care mi-am dorit-o din prima clipa cand am vazut-o, ca un copil mic tanjind dupa ea; cand mi-ai cumparat-o mi-ai indeplinit cea mai draga dorinta. Imi mai alina din cand in cand dorul de tine: cand nu-ti mai simt mirosul in preajma, cand nu mai simt ca esti pe aici.

Imi lipsesti atat de mult. Asa cum mi-ar lipsi si aerul, asa cum le-ar lipsi pestilor apa, asa cum i-ar lipsi soarelui cerul si lunii stelele.

#Ungramdinmine

Stiu ca vei vedea asta... Mereu imi citesti postarile. Asta inseamna ca iti pasa sau ca pur si simplu incerci sa ma intelegi mai bine. Oricare ar fi motivul, vreau sa-ti multumesc. Sa-ti multumesc ca esti mereu alaturi de mine, ca mereu ma sprijini, ca mereu esti langa mine, mereu ma susti si-mi dai curaj sa merg mai departe. Iti multumesc, pentru tot ce ai ajuns sa insemni pentru mine. Iti multunesc pentru toate momentele minunate petrecute alaturi de tine. Iti multumesc pentru tot ce sunt eu cand sunt cu tine.

#Ungramdinmine

E chiar atat de greu de inteles ca daca te plangi si tu de starile mele pe mine nu ma ajuta cu absolut nimic? Ma faci doar sa ma simt ca in trecut, parca as fi langa acelasi țânc rasfatat care considera ca el e singurul cu probleme si singurul care conteaza

Cei care rad mereu sunt de fapt cei mai tristi si singuri oameni de pe pamant...

#Ungramdinmine